FANDOM


Shikamaru Hiden.png

Coperta romanului

Aceasta este o traducere în limba româna a romanului Shikamaru Hiden.

Konoha

Capitolul 1

Când au încetat lucrurile să mai fie problematice?

Acesta era gândul care îi trecea prin cap lui Shikamaru în timp ce privea la cerul albastru. Deși vântul nu bătea foarte tare, norii mici se mișcau unul după celălalt, apărând și dispărând din fața ochilor lui. Starea lor grăbită îi amintea lui Shikamaru de  a lui. A râs batjocoritor la acel gând.

Cu toate astea, el chiar era ocupat.

La doi ani de la Al Patrulea Război Shinobi, lumea începea din nou să-și regăsească stabilitatea. Alianța Kage care a apărut la începutul războiului continuă să existe până în prezent iar Lumea Shinobi a suferit o schimbare drastică.

Deși din alianță făceau parte,  la început, doar Cele Cinci Mari Sate Ascunse, după război, țări mai mici au început să se alăture alianței. S-a ajuns în stadiul în care mica alianța s-a transformat într-o Uniune Shinobi, uniune în care se implicau shinobi din toate țările.

Fiecare sat care participa în Uniune avea shinobi staționați în celelalte sate membre, discutând tratate de pace. În acest mod exista un echilibru între cererile de muncă, discrepanțele dintre sate au dispărut și Lumea Shinobi putea în sfârșit să intre într-o eră liniștită.

„Of...” Oftatul lui Shikamaru se înălța la cer. Spatele îi înghețase datorită faptului că stătea întins pe piatra rece și, dacă mai continua să stea acolo, probabil ar răci. Dar avea destule motive pentru care să nu se ridice.

Munca îl aștepta.

Atâta muncă încât nu-i venea să creadă.

Luase o scurtă pauză, acesta era singurul motiv pentru care Shikamaru își permitea să lenevească într-o după-amiază ca asta. Știa că în momentul în care se va ridica, mintea îi va fugi din nou la muncă. Când asta se întâmpla, Shikamaru știa că nu va mai avea o altă ocazie pentru a se odihni.

Așa că refuza să se miște, în ciuda frigului, încăpățânându-se să se odihnească atât cât putea. Până când cineva nu-l găsea, Shikamaru nu intenționa să se miște din acel loc. „Locul” era acoperișul Reședinței Hokagelui.

De pe acel acoperiș pe care era întins se puteau vedea fețele celor care au fost Hokage sculptate în munte. În ordine, de la stânga la dreapta, erau Hashirama, urmat de fratele său, Tobirama. Apoi urma Al Treilea care a murit în încercarea lui Orochimaru de a distruge Konoha, Hiruzen Sarutobi, iar apoi urma „Fulgerul Galben al Konohăi”, Namikaze Minato. Al Cincilea era o legendă alături de colegii ei, Jiraiya și Orochimaru, ea fusese una dintre cei trei Sannin, Tsunade.

Aceștia erau toți cei ce au purtat titlul de Hokage în trecut.

Acum, fața bărbatului care era actualul Hokage putea fi găsită lângă Tsunade. O pereche de ochi adormiți ieșeau de sub un păr țepos, în timp ce restul trăsăturilor sale bine definite erau acoperite de o mască.

Hokagele era simbolul Konohăi. Era o poziție pe care nu o puteai obține decât dacă erai acceptat de fiecare shinobi din sat. Fața simbolului era sculptată în munte drept  o comemorare, dar a lui era acoperită de o mască...

Hatake Kakashi.

Acesta era numele actualului Hokage.

Profesorul celor doi care au adus victoria în timpul războiului; nu exista o persoană în întreaga Lume Shinobi care nu-i știa numele. Shikamaru, care-l știa personal și îi cunoștea și elevii nu era atât de impresionat. Existau fani care îi adorau pe cei trei, spunând că erau „eroi de legendă” dar,  în realitate, niciunuia nu i se potrivea termenul de „legendă”. Kakashi, chiar dacă era o persoană care dădea totul dacă situația o cerea, când era vorba despre viața de zi-cu-zi era un adult leneș și bun de nimic.

Ceilalți doi „eroi” aveau probleme similare. Unul dintre ei era incredibil de idiot. Celălalt era incredibil de încăpățânat. Din cauză că restul lumii nu le știa și părțile proaste, ei continuau să fie considerați eroi.

„Ce mă fac...?” Cuvintele i-au părăsit gura fără ca Shikamaru să-și dea seama.

El era tipul de persoană care nu ar ajunge nici măcar aproape de a deveni un erou. Nu a vrut niciodată să fie unul.

Dacă ai crede că el e unul dintre acei shinobi care se antrenează pentru a-și îmbunătăți ninjutsul, ai greși. Nu s-a gândit vreodată să studieze ninjutsu medical și nici nu dorea să fie vreun avangardist. Dacă ai crede că ar vrea să fie cineva cu un nivel înalt în criptare sau medicină, ai greși iar.

El voia să fie... obișnuit.

Acesta era visul lui Shikamaru.

Voia să fie un ninja obișnuit cu o slujbă obișnuită, să se căsătorească cu o femeie obișnuită, să aibă un copil obișnuit și apoi, după o perioadă de bătrânețe obișnuită...

Păi, totul se termină într-o bună zi.

Exista vreo bucurie mai mare decât o viața de tipul acela?

Nu credea că există.

În zilele cu vreme bună, ca aceasta, s-ar întinde și ar privi norii cum plutesc iar aceștia i-ar fura gândurile. În zilele ploioase, piesele de shogi ar fi o companie bună. Nu ar exista presiunea așteptărilor celor din jur. Nici stres.

Nu era asta o viață minunată?

„Offff...” Era un oftat puternic, pornit din adâncurile sale.

Nenorocitul numit „realitate” este un adversar imposibil de învins.

Dacă te luptai cu o ființă umană, atunci într-o bună zi ai putea să o învingi. Chiar dacă era o persoană asemănătoare unui zeu, tot ar avea o slăbiciune. Dușmanii din război au fost abominații și totuși, shinobi și-au folosit puterile împreună și au câștigat, nu-i așa?

Poți învinge un oponent care se află în fața ta.

Cu toate astea...

Realitatea nu era un oponent tangibil și nu putea fi învinsă.

Indiferent de cât Shikamaru își dorea, realitatea îl împingea mereu către o soartă pe care nu și-o dorea. Shikamaru care își dorea cu ardoare să fie „obișnuit”, era acum cineva fără de care Uniunea Shinobi nu putea exista.

Avea atât de mult de muncă. Toate serviciile alocate fiecărui Lord Feudal și prestate de cetățeni trebuiau clasificate după rang, de la A la D, iar apoi, caracteristicile fiecărui sat trebuiau luate în considerare pentru a se stabili care este cel mai potrivit pentru fiecare tip de serviciu – și apoi mai erau și Șefii Uniunii și consultările cu Cei Cinci Kage. Îl foloseau pentru orice, odată chiar a ajuns să fie partenerul de shogi al bătrânului Tsuchikage.

„Shikamaru al Uniunii Shinobi”

Erau oameni care chiar îl numeau așa.

Deși Shikamaru nu dorea să iasă în evidență, deși nu dorea să aibă performanțe la nimic, deși tot lupta împotriva asta, circumstanțele continuau să-l facă să exceleze.

Prima sa greșeală a fost la Examenele Chunin.

Examenele Chunin, ținute de satele Celor Cinci Kage și la care participau genini și din satele mici. În mijlocul conspirației lui Orochimaru și al morții celui de-Al Treilea Hokage, pentru un motiv necunoscut lui, Shikamaru a fost avansat la gradul de chunin.

Dintre toți participanții, el a fost singurul avansat. Era unul dintre genurile de situație în care lui Shikamaru îi venea să strige „Ce ați făcut?!”.

Greșeala sa fatală a fost în acea parte a examenului când fiecare genin primea un adversar.

Succesul tehnicii sale a umbrei i-a șocat oponentul, o kunoichi obraznică care căra un evantai enorm ce crea rafale puternice de vânt și totuși,  la sfârșitul confruntării sale, Shikamaru a fost cel care a renunțat.

Shikamaru era foarte mândru de acest moment.

Să fii chunin includea responsabilitatea de a avea subordonați. De aceea, abilitatea de a analiza cu precizie o situație era cea mai valoroasă. Examinatorilor le-a plăcut că Shikamaru și-a acceptat înfrângerea și i-au dat cel mai mare punctaj.

Era un punctaj care nu era binevenit.

Nu a vrut să ia parte la această evaluare, a participat pentru că a fost obligat de către profesorul său, Asuma Sarutobi. Nu a vrut acel punctaj, nu a avut nici o dorință să participe. Dar realitatea l-a făcut pe Shikamaru să devină chunin, iar pe restul oamenilor să-l privească într-un mod diferit.

De atunci, planul pe care Shikamaru și l-a făcut a început să o ia la vale. Când Sasuke a părăsit satul, Shikamaru a fost desemnat lider de echipă și, alături de colegii săi de clasă, a încercat să-l aducă înapoi. După asta, lui i-au fost date cele mai multe misiuni. A încercat să se împotrivească și să protesteze, dar realitatea continua să-l facă pe Shikamaru să avanseze în grad din ce în ce mai mult.

De la Al Patrulea Război Shinobi au trecut doi ani.

Shikamaru a împlinit 19 ani. Era o vârstă la care nu mai putea fi considerat un copil. Se întreba cât de recunoscătoare ar trebui să se simtă o persoană că oamenii din jur au așteptări mari de la ea. Să fii o persoană pe care se bazează mulți oameni este o așa mare realizare? Răspunsul venea de la sine. Un exemplu potrivit era prietenul lui Shikamaru, Naruto și dorința sa de a fi o persoană pe care să se bazeze întreg satul – nu, întreagă Lume Shinobi care l-a transformat într-un erou.

Shikamaru știa foarte bine că oamenii sunt ființe care ajung până la urmă să se bazeze una pe cealaltă. De asta, în ciuda îndoielilor sale, el nu avea resentimente față de oamenii care se bazau pe el, cum ar fi să pună întrebări de genul „dacă n-ai fii existat tu...”. Și, indiferent de cât de mult era împotriva ideii de a fii o persoană de încredere, el și-a dat întotdeauna silința în misiuni.

Trecuseră 19 ani de când se născuse și deja avea atâtea responsabilități.

Grupul care a intenționat să cucerească lumea, Akatsuki, i-a omorât mentorul, pe Asuma. Prietena lui Asuma, Kurenai, era însărcinată la acea vreme. Acum, acel copil avea doi ani. Numele ei era Mirai.

Să devină profesorul lui Mirai era o promisiune pe care trebuia să o țină cu orice preț.

Tatăl lui Shikamaru, Shikaku, fusese numit principalul strateg al Alianței în timpul războiului. Când Obito a folosit puterea bestiei cu Zece-Cozi pentru a lovi Sediul Alianței, Shikaku a murit, împreună cu tatăl lui Ino, Inoichi.

Chiar și acum cuvintele lui Shikaku și ale lui Inoichi îi răsunau în cap.

Suntem mereu cu voi. Nu uitați niciodată asta!”

Să devină o persoană la fel ca tatăl său era o promisiune pe care i-a făcut-o omului care a făcut posibilă apariția sa.

Și apoi mai era și...

Naruto.

Sincer din cale-afară, eroul shinobilor care credea cu toată inima că va deveni Hokage, care nu s-a îndoit nici măcar pentru o secundă de asta...

În timpul luptei cu Zece-Cozi, Shikamaru se afla în pragul morții. În timp ce Sakura încerca să-l vindece, Shikamaru a avut acest gând: „Nimeni nu este mai potrivit să-i fie consilier decât mine!” Dacă Naruto devenea Hokage, atunci Shikamaru devenea mâna lui dreaptă. Era visul lui.

Avea atâtea obligații încât nici nu voia să le numere. Nu era nicio greșeală, era aceeași forță care îl tot împingea înainte. Era bine să fii indispensabil și ar fi trebuit să fie recunoscător pentru opinia tuturor despre el. Chiar ar fi trebuit să fie recunoscător, dar...

Era atât de obosit uneori.

Adevăratul Shikamaru nu era persoana pe care o credeau toți. Adevăratul Shikamaru era un bărbat care considera că totul este problematic, care își dorea o viață obișnuită. Tipul de bărbat care putea fii găsit peste tot. Cu cât așteptările celor din jur creșteau, cu atât voia mai mult să fugă. Acesta era adevărul din spatele lui Shikamaru Nara.

În trecut, toți camarazii săi îi înțelegeau plângerile și cât de mult nu voia să aibă performanțe.

De când au început să nu-l mai înțeleagă?

De când a încetat el să mai numească lucrurile problematice?

Logic, ambele lucruri s-au întâmplat în același timp.

„Dar când au început...?”

În timp ce privea la nori, Shikamaru s-a încruntat. Se concentra atât de mult încât abia dacă mai vedea puțin. Un singur șoim i-a trecut prin fața ochilor. Șoimul zbura spre vest, unde părți ale cerului erau colorate într-o nuanță de roz datorită apusului. Și-a întins aripile și a început să zboare în cerc. Shikamaru se afla chiar în centrul acestui cerc. Nu, corect ar fi să se spună că șoimul încercuia Reședința Hokagelui. Shikamaru nu s-a ridicat încet. A sărit direct în picioare.

Mintea sa, care se avântase în adâncuri ca într-o mare, acum se iuțea, iar ochii săi erau fixați pe șoim.

Negru ca noaptea...

Șoimul era atât de negru încât părea pictat cu cerneală.

Nu, chiar era un șoim pictat cu cerneală.

Tehnica lui Sai.

Sai era un tip care s-a alăturat lui Naruto și Sakurei în Echipa 7, înlocuindu-l pe Sasuke. Specialitatea sa era desenarea animalelor cu cerneală cărora le dădea viață. Șoimul care zbura pe deasupra lui Shikamaru era cu siguranță un desen de-al lui Sai.

„A venit într-un final...” Șoimul a început să coboare. Shikamaru a fugit către scările de pe care putea coborî de pe acoperiș. Scările duceau la biroul Hokagelui, care era destinația șoimului.

În momentul în care Shikamaru a ajuns la baza scărilor, șoimul a dispărut în spatele Reședinței Hokagelui ca o umbră care trece pe fața unei persoane.

A deschis ușa biroului fără să ciocănească.

„Oh, Shikamaru.” Era Kakashi cel care a vorbit. Stătea în spatele unui birou plin cu cărți și documente și citea un pergament.

„Șoimul lui Sai tocmai a...?”

„Așa e.” Kakashi a întors pergamentul către Shikamaru pentru ca acesta să-l citească. Propozițiile scrise dezordonat pe hârtia albă a pergamentului apăreau și dipăreau din fața ochilor săi. Părea să fie un mesaj scris în grabă.

„Situația pare să fie și mai gravă decât am crezut.”

Privirea lui Kakashi a întâlnit-o pe a lui Shikamaru în timp ce vorbea, era o privire sumbră pe care Shikamaru nu voia să o vadă. Chiar și modul vag de a vorbi al Hokagelui a fost înlocuit de un ton sumbru. Întreaga atitudine a lui Kakashi îi dădea un sentiment neplăcut. Ochii lui Shikamaru s-au întors la scrisul din pergament. În timp ce o mare parte din mesaj era scris mic și delicat cu o pensulă, ultima propoziție ieșea în evidență, literele fiind îngroșate:

„Nu mai știu cine sunt.”


Capitolul 2

Celui de-al Șaselea Hokage,

Nu am mult timp, așa că voi scrie pe scurt.

Investigația noastră despre problema care vă îngrijora a ajuns până în punctul pe care l-ați vrut. Dar niciunul dintre cei 10 camarazi ai mei nu s-au întors și am rămas singur.

Nu știu dacă sunt morți sau vii. Totuși, nu cred că greșesc atunci când spun că inamicul ne-a simțit.

Voi trece direct la subiect.

Problemele interne ale acestei țări sunt mai grave decât ați crezut. Dacă le lăsăm așa, Uniunea Shinobi va avea de suferit. Nu, cred că întreaga lume ar putea fii zguduită.

Este un bărbat cel ce modelează acestă țară.

Numele lui este Gengo.

Țara asta este aici din cauza lui Gengo, iar Gengo este aici din cauza țării.

Nu ar fi o exagerare să spunem că țara asta există doar pentru Gengo.

„Farmec”. Acesta este cuvântul care îl poate descrie cel mai bine pe Gengo.

Gengo poate deveni existența care va schimba lumea.

Nu sunt sigur dacă nu vreau să se schimbe.

Ființele numite shinobi nu pot fii salvate, nu-i așa?

Pentru că noi îndurăm, noi suntem shinobi.

Dar este asta un lucru bun?

Hokage-sama.

Nu, Kakashi-san.

Nu mai știu cine sunt...

Ridicându-și capul din mesajul lui Sai, Shikamaru a oftat puțin.

Kakashi stătea la biroul său, coatele sale se sprijineau pe suprafață. Purta pălăria pe care toți Hokage trebuie s-o poarte în timpul treburilor oficiale. Îi apăsa pe părul care a crescut în ultimii ani. Toată partea feței de sub nas era acoperită de o mască ca de obicei.

Ținându-și bărbia în mâini, el îl privea pe Shikamaru în tăcere.

„La ce te gândești?” L-a întrebat, vocea lui era clară.

Nu era nimeni în afară de ei doi în birou.

„Mă gândeam... de ce ar trimite Sai o Imitare a Bestiei, în loc să se întoarcă?”

„Acesta este un lucru la care merită să te gândești.”

Dându-și drumul bărbiei, Kakashi s-a lăsat pe spate gânditor. Înclinându-și capul spre tavan, el a oftat mai tare decât Shikamaru.

„Și mă gândesc, uitându-mă la scrisoare, că toți camarazii lui Sai au fost prinși de inamic și uciși, nu?”

„Așa se pare.”

„Sai conducea o echipă formată din 10 Anbu foarte pricepuți. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi putut să fie atât de nesăbuit încât să se deconspire inamicului. Așa că se pare că și inamicul este priceput.”

„Da...” După ce a spus asta, Kakashi a început să se rotească încet cu scaunul. S-a întors odată, așa că Shikamaru privea la spatele scaunului până ce s-a întors înapoi. Kakashi era genul de persoană care stătea cocoșat și în cele mai serioase situații.

De obicei, când o persoană era pusă într-o astfel de situație, corpul lor s-ar opri odată cu gândurile. Kakashi făcea acea mișcare aparent nonșalantă pentru ca gândurile sale să nu se oprească. El a învățat să-și țină corpul mereu în mișcare datorită anilor săi în care a fost un shinobi capabil ce a văzut multe carnagii șocante și sângeroase.

Shikamaru îl privea pe Kakashi cu o privire anxioasă. Și-a deschis gura să vorbească.

„În momentul în care Sai a realizat că și-a pierdut toți camarazii, exista decât o singură acțiune pe care o putea face.”

„Să scape, nu?” Kakashi a spus, încă privind la tavan.

„Da.” Kakashi a dat din cap aprobator la răspunsul lui Shikamaru. Deși ar fi trebuit să privească direct la Shikamaru, el încă avea privirea ațintită la tavan.

„Și totuși a trimis această scrisoare în loc să se întoarcă în sat și să vă raporteze direct, Hokage-”

„De câte ori ți-am zis că doar Kakashi-san e în regulă?” Kakashi a întrebat, într-un final întorcându-se către Shikamaru. „De când ai devenit așa de înțepat? Era frumos atunci când stăteai cocoșat tot timpul.”

„Nu aveam de gând să rămân un copil pentru totdeauna.”

„Chiar și acum, Naruto încă se poartă ca un copil.”

„Naruto e Naruto.”

„Oh, am înțeles...” Privirea lui Kakashi era oarecum tristă. A întins pergamentul lui Sai pe birou, ochii săi trecând peste el încă odată.

Sai își putea transforma scrisul într-o bestie și să-l trimită la locații îndepărtate, unde bestia se transforma în scris iar când intra în contact cu un pergament. Șoimul pe care Shikamaru l-a văzut de pe acoperiș era forma bestiei de cerneală a scrisului pe care îl vedea acum.

„Situația este mai rea decât am crezut, nu...”

„Sună de parcă ar fi rezonabil să spunem că shinobii dispăruți în acțiune în timpul războiului și toți cei care au dispărut recent sunt în acea țară.”

„Asta pare să fie ce a confirmat Sai.”

„Țara Tăcerii...”

Întreaga problema a început cu doi ani în urmă.

Multe vieți au fost pierdute în timpul celui de-Al Patrulea Război Shinobi, război început de Uchiha Madara și Uchiha Obito. Înfruntați cu puterea abominațiilor care erau în afara categoriilor de oameni normali, shinobi din toate Cele Cinci Mari Țări Shinobi și-au adunat întreaga putere și au luptat împreună. Într-un final, persoana care îl manipula pe Madara, Kaguya Otsutsuki, a fost înfrântă și războiul s-a terminat.

În timp ce toate satele au intrat într-o perioadă de recuperare după război, detaliile despre cei morți la datorie s-au transformat într-o problemă urgentă. Războiul a fost o bătălie crâncenă care a reușit să rupă în bucăți terenul continentului. Dacă un cadavru putea fii găsit era un noroc chior.

Comparat cu numărul de shinobi care au fost declarați morți la datorie, numărul celor care nu au fost găsiți era mult mai mare.

Cele Cinci Mari Țări Shinobi au pierdut aproximativ 10.000 de shinobi.

10.000 de shinobi au fost victimele celui de-Al Patrulea Război Shinobi.

Inamicii lor din război ar fi putut să distrugă întreaga lume. Mulți considerau că a fost un noroc chior că au scăpat „doar cu atât”.

Dar Shikamaru nu vedea așa lucrurile.

Chiar și o singură victimă era prea mult.

În război, el și-a pierdut prietenul, pe Hyūga Neji. Shikamaru nu credea că doar moartea lui Neji a provocat durere dintre cele 10.000 de morți. O durere similară cu cea a pierderii lui Hyūga Neji a fost resimțită și pentru celelalte victime.

După moartea unei persoane, simțeai emoții de care nu te puteai separa spunând că au fost doar „un sacrificiu”.

Pentru acel motiv...

Pentru acel motiv, nu se mai putea permite începerea altui război.

„Mă întreb câți dintre shinobi dispăruți au ajuns în Țara Tăcerii...” Kakashi a mormăit aceleași gânduri care-i treceau prin cap și lui Shikamaru.

Era exact așa cum a spus Kakashi. Dintre toți shinobi dispăruți trebuia să existe măcar o mică parte care să fi stat la distanță.

Sediul Uniunii Shinobi a fost primul care a observat asta.

Din moment ce Sediul era cel care împărțea toate formele de cereri de ajutor, s-au observat cu rapiditate anumite tipare. Un astfel de tipar a apărut cu un an în urmă.

Cererile pentru shinobi au scăzut brusc.

Din moment ce Cele Cinci Mari Țări Shinobi au decis să formeze o uniune, Lorzii Feudali au avut parte de mai puține lupte în celelalte teritorii pe care le conduceau. De aceea, era normal ca misiunile de gradul A sau de gradul B să scadă la număr.

Totuși, problema nu s-a terminat aici.

Chiar și simplele misiuni de gradul C și D au scăzut.

Shikamaru a auzit de această problemă rapid, având în vedere că și el avea un loc la Sediul Uniunii Shinobi. Dar nu era ca și cum puteau face ceva în legătură cu scăderea misiunilor. Uniunea l-a considerat un efect al timpurilor liniștite și a încheiat cazul.

Dar a existat un bărbat care a spus că va pune capăt problemei scăderii numărului de misiuni și unei alte probleme care a apărut de la sfârșitul războiului.

Acel bărbat era Kakashi.

Cealaltă problemă pe care Kakashi dorea s-o rezolve era cea a shinobilor dispăruți din Cele Cinci Mari Țări Shinobi din ultimul an.

Cu un an în urmă, fiecare sat a început să piardă câte un shinobi pe lună. Asta însemna 12 shinobi din fiecare sat. Din Cele Cinci Sate Ascunse au dispărut 60 de shinobi. Toți erau bărbați tineri și singuri.

Abandonarea unui sat era o crimă teribilă. Desigur, fiecare sat a trimis alți shinobi care să-i găsească pe dezertori, dar, cumva, niciunul nu a fost găsit.

„Probabil am greșit când i-am spus lui Sai să-și continuie misiunea când acesta a cerut întăriri.” A spus Kakashi. „Ar fi trebuit să-l scot de acolo și să-l pregătesc psihic înainte ca să-l trimit în Țara Tăcerii.”

„Regretele n-o să schimbe nimic acum.”

„Asta e adevărat.”

Sai, care fusese trimis să investigheze cazurile shinobilor dispăruți, le-a trimis o notă în care le spunea că a găsit o pistă cu o lună în urmă. Kakashi, care considera că shinobi dispăruți și scăderea numărului de misiuni erau conectate, i-a spus lui Sai să-și continuie investigația cu 10 Anbu drept întăriri.

Pista pe care o găsise Sai era în Țară Tăcerii.

Țara Tăcerii poate fi găsită în vestul unui continent care putea concura cu Cele Cinci Mari Țări Shinobi cât și cu țările mai mici din jur.

Era o țară care nu a făcut niciodată contact cu Satele Ascunse – sau cu orice altă țară. Din acest motiv a fost numită Țara Tăcerii de către străini. Singurele detaluu știute despre ea sunt faptul că este o țară care folosește samurai pentru a menține ordinea ărintre cetățeni și un Lord Feudal care conducea samuraii. În afară de asta, totul e un mister.

Potrivit lui Sai, cumva, shinobii dispăruți din Konoha au ajuns acolo.

Și asta era cea mai mică problemă a lor. Mai era și problema shinobilor dispăruți în timpul războiului.

Țara Tăcerii colecta shinobi care au dispărut în acțiune și shinobi care au dezertat.

Pentru ce motiv?

Kakashi putea vedea răspunsul la fel de clar cum îl putea vedea pe cel al scăderii cererilor care ajungeau la Unuiunea Shinobi.

„Ce crezi că i s-a întâmplat lui Sai?” A întrebat Kakashi.

„E viu.”

„Păi, sunt de acord cu asta.” Partea de jos a măștii lui Kakashi s-a mișcat de parcă ar zâmbi.

„Când te gândești la modul obsesiv în care îl laudă pe acest Gengo în scrisoare...” Kakashi a atins scrisul delicat din mesajul lui Sai.

Realizând la ce se gândea, Shikamaru a continuat să vorbească.

„Nu e ceva ce vreau să cred, dar nu putem sconta posibilitatea ca Sai să fii fost luat de către acest om numit Gengo.”

„Sai este așa de pur până la urmă...”

„Dacă Sai este viu nu putem să nu-l salvăm.”

„Asta e adevărat...” Ochiul stâng al lui Kakashi părea să se întunece cu disperare.

Shikamaru știa ce avea de gând să zică fără să o audă.

Această situație era mult mai importantă decât salvarea unui camarad.

Chiar Shikamaru însuși s-a forțat să spună acele cuvinte.

„Dacă afacerile interne ale Tării Sunetului sunt așa cum a raportat Sai, dacă lucrurile merg așa cum ați ghicit, atunci trebuie să acționăm imediat.”

„Știu asta.”

Shikamaru nu s-a oprit din vorbit.

„Au trecut doi ani de la război. Toate satele și-au recăpătat stabilitatea, dar statutul de țară ca un întreg tot este mai puțin de jumătate din cât era.”

„Nu am putea rezista într-un alt război.”

„Exact.”

Oftând puternic din nou, Kakashi s-a ridicat de pe scaun. A ocolit biroul acoperit cu pergamente și cărți și a ajuns lângă Shikamaru.

„Se pare că ai ajuns la aceeași concluzie ca și mine.” A zis Kakashi.

„Da.”

„Atunci înțelegi ce cred despre ea?”

„Vreți să vă duceți și să s-o faceți dumneavoastră, nu-i așa?”

Kakashi avea multă experiență din tinerețea pe care și-a petrecut-o în Anbu. A ieșit în evidență față de ceilalți Anbu, a căror specialitate erau misiunile dubioase, drept un soldat foarte capabil.

Shikamaru putea să vadă acele gânduri pe fața lui și a oftat.

„Hokage-sama, vă înțeleg sentimentele foarte bine, dar trebuie să știți că asta nu o să se întâmple.”

„He, gândurile îți trec prin minte aproape la fel de repede ca tehnica lui Minato-sensei, știai asta?”

Shikamaru doar s-a uitat lung la el. Kakashi a continuat să vorbească datorită tăcerii lui Shikamaru.

„Oricum, mergând pe ce a spus Sai, forța care conduce acea țară este Gengo.”

„Da.”

„Atât timp cât facem ceva în legătură cu el, nu vor fi alte probleme.”

„La asta mă gândeam și eu.”

„Păi atunci...”

Punându-și mâna în mijlocul spatelui și întinzându-se ca un bătrân, Kakashi a spus „Cine crezi că ar trebui să fie trimis?”.

„O să merg eu.”

„Ce?” Ochii lui Kakashi s-au deschis mai tare. „Ești reprezentantul Konohăi. Ai multe responsabilități la Uniune. Nu e nevoie să mergi într-o misiune de asasinare acum.”

Asasinare...

Kakashi în sfârșit a spus-o. Gândul care le trecea amândurora prin cap era acum foarte clar.

Dacă Uniunea Shinobi și Țara Tăcerii începeau un război, atunci Uniunea pe care și-au petrecut mult timp s-o perfecționeze va fi perturbată și posibil distrusă. Fiecare țară era încă secătuită în ciuda recuperării făcute până la momentul de față – nu exista nici măcar o persoană ca re dorea un război acum.

Dacă scrisoarea lui Sai era de încredere, atunci asasinarea lui Gengo ar fi cel mai rapid și eficace mod de a opri Țara Tăcerii din a perturba pacea obținută cu greu.

„Trebuie să ținem cercul de oameni care știu despre asta cât mai mic.” A spus Shikamaru.

„Dar îți spun, să te duci tu este...”

„Unul dintre camarazii mei a fost capturat. Lăsați-mă să merg, vă rog.”

Kakashi a tăcut atunci când a văzut determinarea lui Shikamaru.

Cum a zis deja, nu era nevoie ca Shikamaru să meargă. Ar fi fost mai adecvat să găsească o altă persoană capabilă și să-i înmâneze situația.

Nici măcar el nu știa de ce a făcut-o.

Dar chiar nu putea sta locului.


Capitolul 3

„Și cu asta, întâlnirea de luna aceasta s-a încheiat. Întrebări?”

Shikamaru și-a închis ochii în timp ce asculta vocea calmă ce se adresa adunării. Omul cu ochelari care vorbea era Chōjūrō, un shinobi din Kirigakure. Shikamaru îl știa din război atunci când era una din gărzile de corp ale Mizukagelui.

„Dacă nimeni nu are nimic de zis, atunci, Shikamaru-san...” Chōjūrō vorbea cu un ton implorător de unde stătea lângă el.

Shikamaru și-a dischis ochiul stâng pentru a arunca o privire către Chōjūrō iar apoi l-a deschis și pe celălalt.

Zece shinobi erau așezați la masa rotundă, atât bărbați cât și femei, toți având, în general, vârsta lui Shikamaru.

Se aflau în Țara de Fier, sediul Uniunii Shinobi.

Țara avea o multitudine de samurai și, de asta, nu era nevoie și de shinobi. Înainte de război, Cei Cinci Kage puteau avea ședințe în Țara de Fier iar acum, era chiar sediul Uniunii Shinobi, uniune fondată de cei cinci. Rădăcinile Uniunii a fost înfipte încă din momentul începerii alianței.

Toate satele puternice din Cele Cinci Mari Țări Shinobi și-au trimis niște ninja la sediu pentru a le continua munca de expansiune a Lumii Shinobi.

Această întâlnire era plină de oameni ce aveau să poarte povara noii ere a lumii shinobilor.

Era un loc în care viitorul shinobilor era decis. Cei trimiși la această întâlnire erau cei mai capabili din satele lor, considerați candidați atât pentru titlul de Kage cât și pentru alte poziții. Dintre ei, Shikamaru și Chōjūrō erau cei mai tineri.

În afară de Shikamaru și Chōjūrō, care prezida întâlnirea, mai erau Temari din Sunagakure și Omoi din Kumogakure.

Shikamaru a fost însărcinat cu conducerea adunării de shinobi. Evident, nu s-a oferit. Acesta era rezultatul faptului că toți l-au recomandat.

„Shikamaru-san?” Chōjūrō părea îngrijorat de tăcerea lungă a lui Shikamaru.

Shikamaru și-a dres glasul și, privind toți membrii, și-a deschis gura.

„Nu cred că mai avem alte subiecte de discutat la această întâlnire. Sper să mai avem întâlniri liniștite ca aceasta. Și cu asta, ne vedem luna viitoare.” Odată ce a zis asta, Shikamaru s-a ridicat și s-a apucat să strângă toate documentele și pergamentele împrăștiate pe masă. Punându-le pe toate sub braț, a dat să plece. Bulversați de atitudinea rece a liderului său, ceilalți membrii s-au pregătit să plece cu rapiditate. Toată lumea s-a îndreptat către cele două holuri care duceau spre dreapta sau spre stânga.

Deși atât de mulți shinobi mergeau cu pași repezi pe coridoare, nici măcar un singur ecou al pașilor lor nu s-au auzit. Erau shinobi până la urmă. Pașii altor oameni puteau fii auziți, ai shinobilor nu. Asta era unul din principiile de bază învățate la Academie.

„Hei.” O voce a strigat din spatele său. Shikamaru s-a oprit anxios. Chiar acum, vocea aparținea persoanei cu care chiar nu voia să vorbească. A continuat să meargă, prefăcându-se că nu a auzit.

„Stai așa, Shikamaru!”

Vocea l-a lovit ca un șut.

„Ce este?” Shikamaru s-a înors să privească peste umărul său la femeia care l-a strigat.

Temari din Suna. Părul ei era mai scurt decât cu doi ani înainte și acum era prins în două cozi. Fața ei părea mai matură și ochii ei erau mai calmi decât înainte. Era mai în vârstă decât Shikamaru. Decât să spui că arăta ca un adult, mai bine ai zice că a devenit deja un adult splendid.

„Ce e în neregulă cu tine?” A întreba ea.

„Nu știu despre ce vorbești.”

„Te-ai comportat ciudat în ultima vreme.” Mâinile lui Temari i-au apucat umerii, întorcându-l spre ea.

Problematic...

Cuvântul se pregătea să iasă din gura lui, dar a înghițit în sec ca să-l oprească.

„Ca de exemplu atitudinea ta rece de la întâlnire.” a spus ea. „Ai luat decizii fără să spui vreun cuvânt sau să dai vreo explicație și asta a neliniștit pe toată lumea. Atmosfera era așa de apăsătoare.”

„Oh, s-a întâmplat asta?”

„Nici măcar n-ai observat...?” Ochii lui Temari s-au deschis mai tare. „Ce s-a întâmplat?”

„Nimic...”

„Este ceva ce n-o să spui nimănui? Nici măcar mie?” Privirea lui Temari era îndurerată.

De când s-a terminat războiul, el a lucrat cu Temari la Uniune. Era un partener bun și înțelegător. Amândoi împărtășeau dorința ca shonobi care s-au unit în război, să rămână uniți și să lucreze împreună, făcând Uniunea cât mai bună.

Când se mai adaugă și strânsa legătură dintre Naruto, care intenționa să devină Hokage, și Gaara, actualul Kazekage, era clar că legătura dintre Suna și Konoha era cea mai puternică dintre toate satele adunate în Uniune. Cu asemenea forțe extreme, era normal ca Shikamaru și Temari să fie cei mai mari suporteri unul celuilalt.

„Din moment ce ești așa, ceva rău trebuie să se fi întâmplat în Konoha.”

Temari a făcut o deducție bună. Totuși, nu a nimerit-o cu totul. Problema nu era în Konoha, deși situația afecta shinobi din Konoha. Teoria lui Temari era bună doar pe jumătate.

Dacă era un singur lucru despre viața shinobilor, era că dacă ceva se întâmpla în teritoriul satului tău, celelalte sate trebuiau să ajute. Acesta era principiul de bază al Uniunii.

Decizia pe care Shikamaru și Kakashi au luat-o era o violare grosolană.

Și totuși, Shikamaru nu avea de gând să-i spună lui Temari adevărul. Nu ar fi înțelept să implice întreaga Uniune în problema Țării Tăcerii.

Era convins că satul lui va rezolva treaba.

„Spui că nu e nimic cu care să te pot ajuta?”

„Nimic.” Tonul ferm al lui Shikamaru a făcut-o pe Temari să-și închidă ochii.

„Așa zici...” Pumnul a venit o secundă mai târziu. A durat doar o secundă ca expresia rănită a lui Temari să devină una de furie. Nu a avut timp să se ferească. Înainte să-și dea seama ce se întâmpla, Shikamaru zbura. S-a rostogolit pe podea până s-a oprit și s-a ridicat. Fără să zică ceva, și-a atins obrazul care zvâcnea, era deja roșu. În fața sa, Temari se uita urât la el, cu o expresie indignată.

„Nu aveam nicio idee că te-am citit atât de prost!” A strigat ea, vorbele sale transformându-se în vânt.

„Î-îmi pare rău...” Scuza a venit fără ca el să-și dea seama. Tatăl său întârzia uneori atât de mult că ajungea acasă la răsărit, iar mama sa striga la el încă din pragul ușii. Cumva, Shikamaru suferea același tratament din partea lui Temari. A trecut pe lângă el cu pași mari și repezi, dispărând peste umărul lui. Ochii ei păreau puțin umezi...

„Te-ai oprit din mâncat.” Vocea îi aparținea lui Chōji care stătea în fața lui, ambii săi obraji umflați de la mâncarea îndesată în gură. Ino stătea lângă el. Erau la Yakiniku Q.

În cei doi ani de la război, prietenii lui au devenit adulți. Chōji era la fel de dolofan dar acum avea o privire mai masculină și și-a lăsat cioc. Părul lui Ino a crescut din ce în ce mai mult, abandonându-și vechia coafură, acum lăsându-l desfăcut.

„Ai mâncat ceva înainte să vi aici?” Chōji și-a deschis gura mai mult pentru a băga mai multă carne, mestecând-o și înghițind-o.

„Shikamaru și cu mine am încetat să mai creștem cu mult timp în urmă, așa că nu mâncăm atât de mult ca tine, Chōji.”

„Hei!” Ochii săi aveau o privire indignată. Shikamaru a râs fără să-și dea seama. O briză calmă trecea prin inima lui. A trecut ceva timp.

„Am venit aici special ca să mănânc cu voi, cum aș fi putut să mănânc ceva înainte?” Shikamaru și-a îndreptat bețișoarele către o bucățică de carne de vită care părea că era pe cale să ardă. O altă pereche de bețișoare le-a interceptat pe ale lui.

„Hei, aia e carnea pe care am pus-o eu pe grătar.” A protestat Chōji.

„Bine, bine.” Au trecut prin asta de multe ori. Shikamaru a dat drumul vitei și și-a îndreptat privirea către bucata de lângă. S-a uitat la Ino, care a dat din cap aprobator.

„A trecut ceva timp de când ne-ai invitat undeva, Shikamaru.”

„Da,” a adăugat Chōji. „De curând, nu ne-am mai întâlnit decât atunci când am stabilit o oră, ca acum.”

„Shikamaru are slujba sa la Uniune și este și consilierul Hokagelui. E foarte ocupat, Chōji, nu mai poate să petreacă atât timp cu noi acum.”

„Înțeleg asta , dar...” Chōji și-a pus brațele pe masă și s-a bosumflat. Deși o parte din Shikamaru era fericită că i-au observat absența, o altă parte se simțea singură, ca și cum, odată cu separarea lor, s-a adăugat și o distanță mare.

Dacă dorea să devină un adult, trebuia să înceteze să gândească la fel ca un copil. A trecut mult de când au terminat Academia. Nu mai erau ca atunci, când puteau să piardă timpul până la apus, jucându-se.

La fel cum Shikamaru era copleșit de muncă la Uniune și de responsabilitățile sale față de Konoha, Ino și Chōji s-au străduit în timpul războiului și au devenit chunini de încredere. Deși ei au spus că motivul pentru care nu s-au mai întâlnit a fost faptul că Shikamaru era foarte ocupat, cei doi prieteni ai săi erau la fel de ocupați ca și el.

Și totuși, au venit să se întâlnească, fără să se plângă, doar pentru că el a zis că vrea să-i vadă.

Ei erau cei mai vechi și buni prieteni ai lui.

„Ce s-a întâmplat?” A întrebat Ino când a văzut că bețișoarele lui Shikamaru s-au oprit în aer, fără să se miște.

„Nimic. Doar am vrut să vă văd.” Shikamaru a pus o bucățică de carne în gură.

„A, bine.” Ino n-a mai întrebat dacă mai e ceva, iar Chōji a continuat să-și umple gura cu carne. Apoi, cei trei au început să vorbească. Era o conversație simplă și prostească:

Iubirea eternă a lui Chōji pentru mâncare.

Viața amoroasă a lui Ino.

Și apoi, amintiri despre Asuma.

Shikamaru putea simți distanța dintre el și prietenii lui micșorându-se. Era aproape la fel ca atunci când Asuma i-a adus acolo pentru prima oară.

Atunci, el fusese plin de reproșuri pentru că totul era așa de „problematic”.

Uitându-se cum Chōji și Ino au crescut, Shikamaru își putea simți inima încleștându-se la gândul că nu se vor mai întoarce vreodată la acele zile.

--

Shikamaru a plecat acasă singur. Până la urmă, n-a reușit să le spună. A crezut că dacă se va duce în Țara Tăcerii, atunci cei doi vor veni cu el. I-a invitat să mănânce cu el cu acel scop în minte. Dar, văzându-le fețele fericite, n-a putut să spună nimic.

Calea pe care mergea era una întunecată.

De dragul Konohăi, de dragul Uniunii, de dragul fiecărui shinobi, un om trebuia ucis.

Nu era o victorie care putea fi obținută luptând corect. Si astfel, omul trebuia ucis în secret.

Asasinat.

Nu era de parcă asasinarea era ceva nou pentru un shinobi. Când crești, realizezi mai devreme sau mai târziu că lucruri de genul acesta sunt necesare.

Dar, totuși...

Tot era mai bine ca foarte puțini oameni să-și murdărească mâinile. Nu-l lăsa inima să-i aducă și pe Ino și pe Chōji în întuneric.

„Deci, până la urmă Anbu rămâne...”

Shikamaru și-a ridicat privirea către cer și nu putea vedea nici măcar o singură stea.

Capitolul 4

Shikamaru se afla în biroul lui Kakashi. Al Șaselea Hokage era înconjurat de munți de documente ca de obicei, mâna sa semnând hârtii de parcă aștepta momentul în care o să încetinească din cauza oboselii.

Fereastra din partea cealaltă a camerei a fost deschisă și se puteau zări străzile Konohăi. Orașul părea să strălucească sub razele dimineții, totul era acoperit de o atmosferă blândă.

„Te-am făcut să aștepți.” A spus Kakashi în timp ce întindea un alt teanc de hârtii pe birou. „Ce treabă ai cu mine astăzi?”

„Țara Tăcerii.”

„A, asta...” Shikamaru încă nu și-a terminat raportul despre întâlnirea Uniunii din ziua precedentă. Nu era nimic deosebit de raportat, așa că l-a ignorat.

„Totul e la fel cum a fost întotdeauna la Uniune. E compusă din o colecție de oameni capabili, nu e nimic care să vă îngrijoreze.”

„Și tu ești unul dintre acei oameni capabili.” Era? Era el cineva potrivit să reprezinte Konoha?

„Chiar intenționezi să mergi?” A întrebat Kakashi.

„Da.”

Kakashi a oftat la răspunsul acesta.

„Chiar este necesar ca tu să mergi?”

„Sai a fost capturat. Satul nostru a pierdut un număr mare de shinobi, atât cei care au dispărut în război, cât și cei care au dispărut după. Dacă au plecat de bună voie sau au fost capturați de Gengo rămâne ceva ce trebuie verificat.”

„Ești foarte determinat, nu-i așa?” Shikamaru a confirmat.

Kakashi și-a închis ochii și a dat din cap. S-a uitat la Shikamaru încă odată.

„Înțeleg. N-o să mai spun nimic. Pe cine te gândești să iei? Nu plănuiești să te duci singur, nu?”

„Ați putea să-mi dați doi oameni din Anbu?”

„Hm...” Kakashi își ținea bărbia în palmă, cotul său sprijinindu-se de birou. „Nu ar fi de ajuns Ino și Chōji?”

„Combinația Ino-Shika-Cho e bună pentru atacuri surpriză, dar nu cred că e potrivită pentru o astfel de misiune.”

„Pentru că e o asasinare, nu?”

„Mai mult, infiltrarea este o mare parte a misiunii. Îmi trebuie persoane care să știe să-și ascundă chakra.”

„Hm...” Kakashi și-a închis ochii și s-a gândit la propunerea lui Shikamaru și o compara cu restul opțiunilor.

„Cel care dă lovitura finală nu vei fi tu, nu?”

„Intenționez să-mi folosesc tehnica pentru a imobiliza ținta.”

„Atunci vei avea nevoie de cineva care să-l omoare.” A concluzionat Kakashi. Înțelegea la ce se gândea Shikamaru.

Doi Anbu...

Unul care putea manipula chakra și care le putea masca prezența. Altul care deținea tehnici ce puteau ucide.

„Am oamenii potriviți.” A spus Kakashi.

„Mulțumesc.”

„O să am grijă de tot.”

„Nu aveți nimic să-mi spuneți despre celelalte îndatoriri ale mele?”

„Niciuna dintre reponsabilitățile tale nu e mai importantă decât cea de față.” A fost răspunsul lui Kakashi și, pentru o secundă, chiar puteai simți că e Hokagele. A analizat cu calm importanța anumitor probleme și a făcut decizii rapide și ferme despre cum se vor ocupa de respectivele probleme. Din moment ce era așa de capabil, shinobi puteau lucra pentru el fără griji. Shikamaru se gândea că ei chiar n-ar putea supraviețui fără el.

Nu avea gânduri de genul „Vreau să fiu Hokage”, dar ar fi mințit dacă ar fi spus că nu se simțea motivat să dea tot ce poate. În fața unui bărbat ca și Kakashi, Shikamaru era tânăr și inexperimentat, nu se putea compara cu el și era frustrant.

„O să le spun celor doi, o să mă întorc repede. Poți să mai aștepți puțin, așa-i?”

„Vă rog, faceți-o cât mai repede.”

„Am înțeles.” Kakashi a zâmbit sub mască și s-a ridicat. Și-a întors spatele la Shikamaru pentru a privi pe fereastră.

„Nu trebuie să te împovărezi așa de mult, știi?”

Shikamaru n-a răspuns.

Se împovăra...

Poate așa era.

Într-un fel, nici măcar el nu înțelegea cum , dar a ajuns să care multe poveri.

Chiar dacă găsea lucrurile problematice, el, cumva, a ajuns să se comporte atât de diferit și să ducă atâte lucruri. Deși aceste poveri deveneau mult prea grele ca să le mai poată duce, el nu putea renunța la ele.

Îi era frică.

Avea sentimentul că va ajunge să piardă tot și chiar pe el însuși. A început ca cineva care considera că totul era greu. Dacă renunța la toate responsabilitățile și greutățile sale, nu existau șanse mari să nu le mai ia înapoi?

Și, dacă asta s-ar întâmpla, nu ar însemna că nimeni nu ar mai avea nevoie de el?

Doar gândul era de ajuns de înfiorător.

"Am să-ți spun ce cred eu cu adevărat acum." Kakashi și-a ridicat mâna stângă în aer, mici curenți electrici apărând și dispărând. "Chiar acum, îmi doresc sa-mi abandonez toate îndatoririle de Hokage și să merg în Țara Tăcerii."

Shikamaru aproape că putea simți frustrarea din inima lui Kakashi: omul voia să abandoneze tot și să-l omoare pe Gengo cu propriile mâini.

Dar responsabilitățile Hokagelui nu puteau fi abandonate așa de ușor.

"Sincer," a spus Kakashi, "cred că este de neiertat că te împovărez cu asta."

"Naruto și cu mine și toți camarazii noștri, deja am obținut poziții cu greutăți și responsabilități. Nu e nevoie ca dumneavoastră să le duceți pe toate."

"O fii așa..." Fulgerele din mana lui Kakashi au dispărut.

"Shikamaru," Kakashi se uita peste umărul sau la el. "Mă gândesc ce înseamnă să fii adult uneori."

"Vă rog, nu mă întrebați pe mine." A oftat el.


--


"Ma voi întoarce." Shikamaru i-a spus pietrei de mormânt. Întorcându-se, ochii săi au zărit numele gravat pe ea: Nara Shikaku.

Natural, a vrut sa viziteze mormântul tatălui său după întâlnirea cu Kakashi.

Ce însemna să fii adult? Simțea că dacă putea găsi răspunsul, aici era locul.

În Al Patrulea Război Shinobi, tatăl său a fost la sediul alianței celor Cinci Kage. După ce ei au plecat pe front, tatăl lui Ino și tatăl său erau responsabili de mișcările armatei.

Apoi, Obito a reînviat cele Zece-Cozi și a trimis o Bombă a Bestiei cu Cozi pentru a cauza haos în rândul soldaților. În timp ce lovitura finală se apropia, ultimele momente ale lui Shikaku au fost folosite gândindu-se la mai multe strategii pentru armată.

El a fost un shinobi până la sfârșit.

Nu...

Adevărul era că Shikaku, în ultimele sale clipe, a fost un tată. Deși, singurul care știa asta era fiul său, Shikamaru.

Ce însemna să fii adult?

Shikamaru s-a gândit la asta pentru un timp.

Luându-și la revedere de la mormântul tatălui său, picioarele lui Shikamaru l-au dus la următoarea persoană pe care voia să o viziteze.

Mormântul profesorului său.

Sarutobi Asuma...

El a fost bărbatul care a refuzat viața de elită promisă fiului celui de-Al Treilea Hokage și a ales să și-o petreacă pe câmpul de luptă.

După ce Shikamaru a absolvit Academia, Asuma a fost cel care l-a modelat în shinobiul care este astăzi. Împreună cu Chōji și Ino, el era constant în umbra lui Asuma, chinuindu-se în misiuni.

Asuma, care trecea prin orice criză cu o țigară în gură și cu o atitudine relaxată, a fost tot ce a vrut Shikamaru să devină.

Și totuși, Asuma nu mai putea fi găsit în această lume.

A murit într-o bătălie împotriva grupului Akatsuki care dorea să cucerească lumea.

A murit pentru ca Shikamaru să trăiască.

Asuma a înțeles că nu aveau nicio șansă în fața abilităților inumane ale membrului Akatsuki pe care l-au înfruntat și a murit pentru a-i apăra pe Shikamaru și pe ceilalți camarazi ai săi.

Și el și-a petrecut ultimele momente gândindu-se la alții.

Shikamaru încă nu a găsit ceva pentru care s-ar sacrifica.

Desigur, consătenii și toți prietenii săi îi sunt foarte dragi. Dar parcă sentimentul acela era diferit față de protecția de care tatăl său și Asuma au dat dovadă.

Poate că asta însemna că Shikamaru încă nu a devenit un adult.

Se gândea că, în primul rând, acel cuvânt ambiguu, „adult”, se referea la un copil care, la un moment dat, a devenit captiv în propriul său corp.

În acel caz, Kakashi încă avea o inimă de copil.

Dar Kakashi deja avea ceva pentru care și-ar da viața.

„Pentru un Hokage, fiecare persoană din sat este copilul lui.” Acestea erau cuvintele tatălui lui Asuma, Al Treilea Hokage Hiruzen.

Poate atunci când Kakashi a ales să fie Hokage, a devenit un adult.

Nu mai era sigur de nimic...

„Shika niichan!” Shikamaru a fost zguduit din gândurile sale de sunetul unei voci fără griji. Un copilaș dolofan a venit la el cu ochi luminați, pe micuța ei față afișându-se un zâmbet larg. Zâmbetul copilului era ca Soarele și Shikamaru își putea simți inima înghețată topindu-se.

„A trecut ceva timp, Shikamaru.” „Kurenai-sensei.” A salutat-o Shikamaru pe femeia cu păr închis la culoare care era mama fetiței.

„Nu mai sunt un sensei, așa că poți înceta să mă strigi așa.” A spus ea, râzând.

Sarutobi Kurenai.

Inițial, ea a fost un jonin alături de Kakashi și Asuma, la conducerea echipei celorlalți colegi de clasă ai lui Shikamaru. Dar acum era o mamă care-și devota tot timpul crescându-și fiica.

„Ai venit să vizitezi mormântul lui Asuma?” A întrebat ea.

„Da.”

„Și pe al tatălui tău?”

„Tocmai am venit de la el.”

Ascultându-le conversația și încă ținându-se de piciorul lui Shikamaru, Mirai a zâmbit și și-a ridicat capul.

„Shika niichan! Am întâlnit pe tati!”

Deși nu putea spune decât propoziții scurte, ea dorea să comunice tot ce putea. Uitându-se în jos la Mirai, inima lui Shikamaru s-a încălzit.

„Înțeleg, ai venit să-l vezi pe tati, nu?” Shikamaru s-a lăsat pe vine ca să poată să se uite în ochii ei.

Mirai a dat din cap, bucuroasă că a fost înțeleasă.

„Wow, ce bine de tine, Mirai.” A spus Shikamaru, mângâind-o încet pe cap. Părul moale al fetiței părea să treacă prin brațul său tocmai la inima lui și să se convertească într-o briză calmă ce-l liniștea.

„Să crești repede, bine?”

„Mhm.”

„Chiar îl iubești pe Shikamaru niichan, nu-i așa, Mirai?”

Mirai a dat din cap așa de repede încât s-a lăsat în față și Shikamaru a prins-o cu ambele mâini.

De dragul acestui copil, nu putea să moară încă...

„Așa e!” Mirai a spus cuvântul cu așa o sincronizare încât părea că i-a citit gândurile.

„Păi, mulțumesc că mă placi.”

Shikamaru a luat-o în brațe și a ridicat-o în aer. În timp ce fetița de doi ani râdea cu poftă, Shikamaru s-a mai gândit odată, cu mai multă tragere de inimă de data asta.

Chiar nu pot să mor.

Capitolul 5

În fața lui Shikamaru se aflau două fețe noi și albe: o pisică și o maimuță.

Desigur, fețele de animale erau doar niște măști și de la gât în jos, cei doi Anbu erau complet umani. Purtau jachete negre mulate și noile veste de protecție ale Konohăi.

Vechile veste obișnuiau să aibă buzunare pe ambele părți ale pieptului pentru pergamente și unelte, dar noul design a renunțat la ele și a rămas relativ simplu. Era un efect secundar care a apărut după sfârșitul războiului.

Unde ar fi trebuit să fie pictați ochi pe măștile celor doi Anbu, existau găuri ce semănau cu niște peșteri adânci și întunecare. Ambele măști aveau desenate guri subțiri, pornind de la un obraz la altul. Masca pisică avea semne roșii sub ochi. Masca maimuță avea desenate sprâncene groase și roșii care o făceau să pară că se încruntă. Ambii Anbu aveau mâinile la spate și găurile pentru ochi îi dădeau impresia că îl examinează.

„Aceștia sunt cei doi, sper că pot face tot ce ai cerut.” A spus Kakashi din spatele biroului său.

De unde stătea Shikamaru, Anbu cu mască de pisică era în dreapta și cel cu mască de maimuță, în stânga. Cei doi Anbu aveau o mare diferență de înălțime. Maimuța avea 176 cm, puțin mai înalt decât Shikamaru, pe când Pisica abia îi ajungea la umăr lui Shikamaru.

Deci, masca-maimuță era un bărbat iar cea pisică o femeie...

„Dați-vă măștile jos, amândoi.” I-a instruit Kakashi.

Cei doi Anbu și-au ridicat măștile la comanda lui Kakashi, ambii arătându-și fețele de dedesubt.

Era o tradiție a Anbu să poarte măști cu chipuri de animale. Din moment ce mulți aveau de a face cu misiuni dubioase, cum ar fi asasinări sau tulburarea liniștii în alte țări, nu puteau lăsa alte persoane să le știe identitatea.

„Oamenii care vin și pleacă din sat fără să mănânce sunt Anbu.” Existau multe zvonuri și speculații de acest gen.

„Bărbatul este Rō și fata Soku.” Cei doi Anbu au făcut o plecăciune în semn de salut odată cu prezentarea lui Kakashi.

„O fată atât de tânără în Anbu...”

„Este de necrezut, nu-i așa?” Soku i-a întrerupt mormăielile lui Shikamaru. „Dar în Lumea Shinobi, competența este totul și eu am intrat în Anbu dovedindu-mi abilitățile, știi?”

„Are dreptate.” Kakashi părea să fie de acord cu Soku.

Shikamaru nu putea să nege că era surprins. Soku era foarte tânără. Era cu cel puțin cinci sau șase ani mai tânără decât Shikamaru și abia absolvise Academia cel mai probabil. Avea obraji roz, durdulii, dar și o gură subțire ce dădea impresia că era foarte determinată. Sprâncenele ei subțiri erau încovoiate și ochii ei străluceau cu încredere în sine.

Ceva îl făcea pe Shikamaru să simtă că așa a arătat și Temari când era copil.

„Hinoko a fost remarcată pentru abilitățile ei și inclusă în Anbu imediat după ce a absolvit Academia. În ciuda faptului că are doar 14 ani, a completat un număr mare de misiuni.” A spus Kakashi. „Este o persoană de bază în Anbu.”

„Nu e bine să judeci abilitățile cuiva doar după aparențe, știi?” A spus Soku, umflându-și puțin obrajii. „Și, Hokage-sama, vă tot spun să nu mă mai strigați după numele meu adevărat, știți?”

„Hinoko... E un nume foarte fru-”

Cât ai clipi, Soku a dispărut din fața ochilor lui Shikamaru și, înainte să-și dea seama ce se întâmpla, un decet strălucind portocaliu cu chakra abia ținută în frâu îi atingea fruntea.

„Urăsc să fiu strigată după numele meu adevărat, știi? Ai grijă să nu o faci.”

Shikamaru putea simți un fel de energie statică venind de la degetul arătător al lui Soku. Parcă ar fi fost o versiune incredibil de mică a Tăietorului de Fulgere al lui Kakashi.

Chakra izbucnea din vârdul degetelor lui Soku...

„Oprește-te imediat, Soku!” Cel care a vorbit a fost bărbatul cu mască de maimuță. Kakashi a menționat că îl cheamă Rō. Avea sprâncene stufoase, o mandibulă pronunțată și ochi lăsați cu care o privea pe Soku cu dezaprobare.

„Trebuie să clarific asta de la început, știi?” A răspuns Soku. „Nu voi fi călcată în picioare doar pentru că sunt un copil, știi.”

„Greșeala mea. Voi fi atent de acum în colo.” Shikamaru și-a cerut scuze. Nu exista niciun motiv pentru care să agraveze situația mai mult și nu avea timp să se confrunte cu temperamentul fetei. Soku și-a întors privirea de la Rō înapoi la Shikamaru.

„Atât timp cât înțelegi, știi.” I-a întors spatele și s-a întors la locul în care a stat la început, luând aceeași poziție, cu mâinile la spate.

„Rō poate manipula calitatea și cantitatea chakrei, atât a lui, cât și a oricărei persoane pe care o urmărește sau recunoaște.” A spus Kakashi, iar Rō a aprobat.

„Asta înseamnă că poți crește cantitatea de chakra?” A întrebat Shikamaru.

„Bună întrebare.” A remarcat Kakashi.

„Chakra pe care o pot schimba este doar cea percepută de cei din jur.” A spus Rō. ”Să vă explic, dacă îți măresc chakra, Lord Shikamaru, nu voi putea să măresc potențialul în luptă deloc. Chakra ta doar ar părea mai mare în percepția altor persoane. Cu alte cuvinte, tehnica mea nu e eficientă în decepție dacă subiectul a cărui chakra o manipulez nu participă.” Rō avea un mod demodat de a vorbi și, luând în calcul și aspectul lui rotund, ca un bolovan, părea să fie mai mult un samurai decât un ninja.

Shikamaru a dat aprobator din cap ca să-i arate că a înțeles explicația.

„Când spuneți că puteți schimba cantitatea percepută de chakra, înseamnă și că o puteți face să dispară?” Indiferent de cum priveai situația, Rō avea cu siguranță cel puțin 40 de ani. Cu cel puțin 20 de ani mai mare ca Shikamaru.

„Asta e cu siguranță posibil. Pot face chakra oricui să dispară în maniera pe care ați descris-o și, în același timp, vă pot da posibilitatea să îl urmăriți, Lord Shikamaru.”

Cu modul demodat de a vorbi al omului, Shikamaru se aștepta ca acesta să folosească verbul „a adulmeca”, în loc de „ a urmări” și era puțin șocat la auzul neologismului.

„Am considerat că tehnica lui era cea mai potrivită pentru misiune, dar tu ce crezi?” A întrebat Kakashi.

„Va merge. Și cea mică?” A întrebat Shikamaru, întorcându-se către Soku.

Sprânceana fetei a tremurat puțin atunci când a fost numită „cea mică”. Copilul nu părea să realizeze că era copil. Shikamaru nu putea să-și dea seama dacă asta era un lucru bun sau rău considerând cât de folositoare era pentru această misiune.

„O demonstrație ar fi bună, nu-i așa?” Kakashi i-a pus lui Soku. Fata a dat din cap și s-a întors. Și-a întins brațul stâng către fereastră și chakra a izbucnit din degetul ei arătător. În acel moment, rândunica ce a fost speriată de sunetul brusc s-a ascuns după un stâlp lângă fereastră.

Dacă Soku a trimis chakra cu această sincronizare, era imposibil să fi lovit țintat. Chakra ei ar lovi stâlpul și ar lăsa o zgârietură pe suprafața acestuia.

Dar...

Nu era nicio zgârietură pe stâlp și, de afară, rândunica a făcut un zgomot tânguitor. Shikamaru s-a repezit la fereastră. Aplecându-se și întorcându-și gâtul, ochii săi au cercetat pământul în căutarea rândunicii. Părea moartă.

„Nu vreau să mă înțelegi greșit, știi. Sunt împotriva pierderii de vieți fără niciun sens.” Soku a vorbit din spatele lui. În același timp, Shikamaru privea cum rândunica își revenea, legănându-se pe picioare. În curând, a început să zboare din nou, mai sus decât înainte.

„Am făcut chakra să fie revitalizantă când trecea prin țintă de data asta, ala că probabil rândunica aia se simte mai energetică decât înainte, știi?”

„Cum ai trecut de stâp?” A întrebat Shikamaru, luându-și mâna de pe pervazul geamului.

Fata a râs care o făcea să pară de vârsta ei, scoțându-și limba într-o batjocură copilărească.

„Odată ce am localizat ținta, nu contează dacă ies din câmpul meu vizual sau nu, acul meu de chakra îi va urmări oriunde, știi. Acul meu nu se va opri până nu-și atinge ținta.”

Deci.

Tehnica lui Rō le va șterge prezența chakrei și le va da voie să se infiltreze în rândurile inamicilor nedetectați. Când vor ajunge în prezența lui Gengo, Shikamaru își va folosi Tehnica de Imitare a Umbrei pentru a-l captura. Și apoi, lovitura de grație va veni de la ținta infailibilă a acului de chakra a lui Soku.

Era bine.

Chiar o puteau face.

„Pot să te rog un singur lucru?”

„Poți, știi.” Soku a zâmbit larg și încrezător.

„Poți să încetezi să mai adaugi „știi” la sfârșitul propozițiilor?”

---

Veneau.

Inamicii.

Ninja din Sunet.

Acoliții lui Orochimaru.

Nu, stai... De când sunt eu cel urmărit?

Eu trebuia să urmăresc pe cineva.

Cineva trebuia salvat.

Uchiha Sasuke.

Un coleg de clasă care făcea totul perfect și cu o personalitate nasoală.

...Dar era un camarad. Trebuia să fie salvat cu orice preț.

Conduceam o echipă pentru prima dată. Eșecul nu era o opțiune.

Camarazi mei...

Camarazii mei erau doborâți, unul câte unul.

Chōji.

Kiba.

Neji.

Și apoi, Naruto...

Eram înconjurați de ninja din Sunet.

Îmi pare rău...

Îmi pare foarte rău.

Data viitoare, nu voi mai da greș.

Așa că vă rog – vă rog – nu muriți...

„VĂ ROG!” Shikamaru s-a trezit la auzul propriului țipăt disperat, răsucindu-se în pături panicat. Întregul său corp era ud cu sudoare.

Visa...

Fusese prima lui misiune după ce fusese promovat la gradul de chunin: trebuia să recupereze shinobiul dispărut, Uchiha Sasuke, care părăsise satul la sfatul lui Orochimaru.

Camarazii săi au fost unii dintre foștii lui colegi de clasă și Neji. S-au împuținat, unul câte unul, în timp ce-l urmăreau pe Sasuke. Shikamaru a decis să-i înmâneze tot lui Naruto și să se lupte cu un ninja din Sunet.

Rezultatul acelei decizii a fost Sasuke părăsind satul și toți camarazii lui au fost grav răniți.

Drept chunin, drept un lider, prima lui misiune s-a terminat într-un eșec cumplit.

Shikamaru și-a dus o mână la fruntea uda și, încet, a tras aer în piept.

De ce a visat așa ceva?

Până acum, n-a văzut niciodată acele evenimente într-un vis.

Și totuși, știa că cicatrici de la acel incident încă existau în inima sa. Shikamaru vedea Misiune de Recuperare a lui Sasuke drept cea mai mare dizgrație a sa și niciodată nu uita să –și-o amintească atunci când se judeca pe sine.

Niciodată n-a mai fost încolțit ca în acea zi...

Visurile erau o manifestare a subconșientului persoanei.

Atunci, asta înseamnă că mă simt încolțit?

„E în regulă... E în regulă, Shikamaru...”

Deși nu îi stătea în fire să încerce să se liniștească de unul singur, a rostit cuvintele înainte să se poată rosti. Inima sa încă îi bătea cu rapiditate și sângele i se auzea ca un vuiet în urechi.

Nu părea că va mai putea să doarmă în acea noapte.

Plecau la răsărit.

Capitolul 6

Un grup de copii de 10 ani a trecut strada, râzând cu voie bună. În depărtare, un om cu fața serioasă, pe la vreo treizeci de ani, se grăbea undeva.

Probabil copiii se îndreptau către Academie, iar bărbatul la serviciu.

Pe cealaltă parte a străzii, era un magazin ce vindea garnituri dimineața, iar în fața acestuia erau strânse multe femei casnice care bârfeau cu gesturi aprinse.

Era un peisaj obișnuit dimineața.

În această dimineață liniștită, Shikamaru mergea pe strada principală, care începea de la porțile largi deschise ale Konohăi până la reședința Hokagelui. Strada se termina în spatele reședinței, la Monumentul Hokage, în care erau sculptate toate generațiile anterioare de Hokage.

Destinația lui Shikamaru era cea din urmă. Avea niște treabă acolo.

De obicei, când shinobi primeau misiuni în afara satului, ieșeau pe porțile principlale. Nu exista nicio regulă care spunea că așa este procedura, dar a devenit un fel de tradiție.

Anbu erau singura excepție. Aveau de a face cu multe misiuni top secrete, așa că, pentru a-și plecările ascunse de cetățenii Konohăi, a fost aranjat ca ei să plece pe porțile găsite în muntele din spatele Reședinței Hokagelui.

Poarta din spate era destinația lui Shikamaru. Misiunea de această dată era ținută secretă față de toată lumea din sat. Singurii care știau erau Kakashi, câțiva shinobi seniori și, bineînțeles, Shikamaru și Rō și Soku.

I-a lăsat sarcina de a ascunde absența sa din sat lui Kakashi. Dacă cineva întreba unde era, li se va răspunde că Shikamaru avea treabă cu Uniunea în afara satului.

Scenariul ideal ar fi să se strecoare din sat fără ca cineva să-l observe și să se întoarcă înainte ca cineva să-i simtă lipsa.

„Hm?” În timp ce Shikamaru se grăbea spre poartă, a observat un bărbat blond în câmpul său vizual.

Blondul l-a observat și el.

„I-a te uită, dacă nu e Shikamaru. De ce te grăbești?”

N-ai crede că cei doi erau de-o seamă dacă te-ai lua după zâmbetul copilăresc al bărbatului care se grăbea după prietenul său. Obrajii săi aveau trei dungi ca niște mustăți și în ochii săi albaștrii nu se putea vedea niciun gram de îndoială sau ezitare.

„Asta ar trebui să te întreb eu pe tine. Ce faci așa de devreme, Naruto?”

Uzumaki Naruto.

El era eroul care le-a arătat tuturor modul de a termina ultimul mare război, fiul celui de-Al Patrulea Hokage. Cele Nouă Cozi au fost sigilate în el imediat după ce s-a născut și a crescut înfruntând prejudecăți de la cei din jur și totuși, nu s-a abătut niciodată de la visul său de a deveni Hokage, a continuat să meargă pe același drum. Acesta era tipul de om care era Naruto.

Chiar acum, era un candidat puternic la titlul de Hokage după Kakashi.

„Nu prea am putut să dorm azi-noapte,” A spus Naruto. ”așa că atunci când m-am trezit, m-am dus să mănânc ramen direct la Ichiraku și acum mă întorc acasă.”

„Ai fost la stand așa de devreme?”

„Recent, au ținut deschis 24/7.” Naruto părea foarte încântat de acest lucru.

„Nu, adică ai mâncat ramen așa de devreme.”

„Pot să mănânc ramen oricând, indiferent dacă e dimineață sau prânz sau noapte!”

„Hei, asta nu e ceva cu care să te mândrești.”

„Probabil jumătate din corpul meu e făcut din ramen.” A spus Naruto cu seriozitate, umflându-și pieptul cu mândrie.

Shikamaru a oftat.

„Ești cunoscut ca eroul care a sfârșit războiul. Încearcă să ai grijă mai mult de corpul tău.”

„Eroii sunt eroi și ramenul e ramen!”

„...Argumentul acesta n-are niciun sens.”

„Hahaha.” A râs Naruto, frecându-și nasul, rușinos.

Acel comportament al lui nu s-a schimbat de la Academie. Naruto întotdeauna și-a trăit viața cu o perspectivă foarte pură. Acea perspectivă a lui i-a schimbat pe cei din jur – chiar la schimbat și pe Shikamaru.

Naruto, care a fost văzut drept năpasta satului, și-a păstrat inima pură și, încetul cu încetul, și-a făcut mai mulți camarazi care erau de partea lui.

Până la urmă, Naruto a reușit chiar să-și salveze prietentul, pe Sasuke Uchiha, care decăzuse în adâncurile întunericului, fiind plin de resentimente față de întreaga lume.

Nu a fost ușor să-l salveze.

Nu...

Era chiar ceva care numai Naruto putea să reușească.

Visul pe care Naruto l-a ținut aproape de inima lui încă de când era copil era să devină Hokage.

Nu avea rude care să-i spună o vorbă caldă și singurul mod prin care putea primi atenție de alții era să facă farse, dar tot a insistat că într-o zi va deveni Hokage.

La început, nimeni nu a crezut că Naruto va reuși. Dar acum, nu exista o singură persoană în sat care credea că următorul Hokage va fi altcineva decât Naruto. Naruto era Soarele.

Avea o flacără strălucitoare înăuntrul său care ardea constat. Era datorită strălucirii sale faptul că a devenit un Soare. Toată lumea care-i vedea pasiune își deschidea inima către el și îi deveneau camarazi.

Până acum și până la sfârșitul timpului, Shikamaru avea impresia că Naruto va continua să meargă înainte fără că acea flacără să se stingă câtuși de puțin.

Și așa și trebuia să fie. Într-o zi, Naruto va deveni Hokage, va câștiga și mai mult încrederea sătenilor și va străluci din ce în ce mai tare.

De dragul acelei străluciri, Soarele nu putea știi despre întunericul lumii.

Până acum, Naruto s-a războit cu oameni ale căror inimi au fost atrase de întuneric, dar el niciodată nu a fost tentat.

„Indiferent de cât cineva se cufundă în întuneric, o parte din inima lor va dori mereu lumină.”

Naruto a luptat pentru că el chiar a crezut asta. Shikamaru l-a văzut schimbând inimile inamicilor cu aceleași idealuri de multe ori.

Indiferent de cât întuneric era înconjurat, Naruto nu și-a pierdut lumina.

De-asta Naruto nu știa adevărata definiție a „întunericului”.

Întotdeauna va fi întuneric în inimile oamenilor. Gândindu-te că poți salva pe toată lumea era un ideal imposibil de realizat.

Indiferent de cât de tare te zbăteai să ajuți oameni și să-i conduci către lumină, vor fi mereu câțiva care îți scăpau printre degete și continuau pe calea întunericului. Așa era lumea.

Dar Naruto nu gândea așa. Cât de lipsită de speranță ar deveni situația, el nu ar renunța să salveze oamenii de acea soartă.

Acesta era tipul de bărbat care era Naruto.

Și Shikamaru nu dorea ca el să se schimbe.

Naruto era cineva care trebuia să rămână pur și direct, un Soare strălucitor.

Cu cât lumina strălucește mai tare, cu atât umbrele cresc mai mult.

Dar atât timp cât exista cineva care să ușureze povara acelor umbre, va fi bine.

Shikamaru credea că era de datoria lui să devină acel „cineva”.

Nu era normal ca un utilizator al tehnicilor cu umbre să ducă povara întunericului?

Naruto va deveni Hokage și Shikamaru îl va susține devenind mâna lui dreaptă. Acela era visul lui Shikamaru: să fie de parte lui Naruto și să aibă grijă de orice umbră care ar putea interfera cu lumina lui.

În momentul în care acel gând i-a trecut prin cap, Shikamaru s-a înțeles pe sine.

De ce a fost atât de încăpățânat să se ofere voluntar pentru a merge în Țara Tăcerii?

A fost de dragul lui Naruto, bineînțeles.

Dacă Țara Tăcerii contiuna să devină mai puternică, atunci Naruto ar fi cel care ar avea de suferit. Țara Tăcerii ar fi un obstacol uriaș pentru el.

De aceea, Shikamaru va merge și va rezolva problema înainte să escaladeze.

A decis că se va confrunta cu toate umbrele care încercau să interfereze cu lumina lui Naruto, până la urmă. Asta includea și confruntarea cu viitoarele obstacole.

„Deci, mergi undeva anume?” A întrebat Naruto, întrerupându-i revelația lui Shikamaru.

„Fac o plimbare.”

„Așa de devreme?”

„Naruto,” a început Shikamaru, sec „plimbarea mea nu este nici pe departe atât de ciudată ca tine mâncând ramen la ora asta.”

Au râs amândoi.

„Ai o zi liberă?” A întrebat Shikamaru.

„Nici gând. Deoarece cineva anume continuă să-mi dea misiuni enervante. N-am avut o zi liberă în jumătate de an, știi. Am o altă misiune la prânz.”

Acel cineva era, bineînțeles, Shikamaru.

„Sunt misiuni pe care le aleg pentru binele tău, așa că nu te mai plânge.”

„Dar tot vreau o miiică pauză.”

„Ești luat în vedere drept un candidat pentru următorul Hokage. Este o perioadă mult prea importantă pentru pauze. Fii mai conștient.”

„Înțeleg asta... Dar doar una-”

„Niciun dar.” A spus Shikamaru, de parcă ar certa un copil mic. „Toată lumea din sat te acceptă. Dar tocmai pentru că te acceptă, tu trebuie să faci cât mai multe misiuni pentru ca oamenii să se gândească „a, ce ne-am face dacă Naruto n-ar fi aici?”. Au trecut deja doi ani de când războiul s-a terminat, dar nu poți să te gândești cu naivitate că aprobarea tuturor va fi garantată doar de acțiunile tale de atunci.”

„Bine, bine...” Naruto s-a bosumflat puțin înainte să se întindă. „Stomacul meu e plin, așa că mă gândesc să merg acasă și să trag un pui de somn.”

Shikamaru s-a încruntat la el. „Nu dormi prea mult.”

„N-o voi face.” Naruto a râs la expresia serioasă de pe fața lui Shikamaru și a plecat.

„Hei, Naruto.” Shikamaru a strigat peste umăr.

„Ce?” Naruto s-a întors.

„Tu vei fi omul care va deveni Hokage. Nu uita asta.”

„Nu-mi încalc niciodată promisiunile.” Naruto a promis. „Asta e calea mea ninja.”

„Să nu-ți încalci promisiunile.” Shikamaru a făcut o pauză. „Este și calea mea ninja.”

„Da.” Naruto i-a făcut cu mâna și și-a continuat drumul.

După ce i-a privit spatele pentru un timp, Shikamaru a plecat și el.

„Am să te fac Hokage cu siguranță.”

Shikamaru a decis de mult că nu-și va încălca acele cuvinte.

--

„V-am făcut să așteptați, nu?”

Cuvintele lui Shikamaru erau adresate lui Rō și Soku.

Misiunea asta implica infiltrarea într-o țară și asasinarea țintei. Nu era ceva care se putea face fără detectare completă. De asta, cei doi nu-și purtau măștile.

„Avem mai multe obiective în această misiune.” A început Shikamaru. „Monitorizarea situației Țării Tăcerii. Căutarea lui Sai și a celor 10 Anbu cu care am pierdut contact. Dar cea mai mare prioritate o are asasinarea bărbatului pe nume Gengo.”

Perechea a aprobat în tăcere.

Kakashi nu a venit să-i conducă. Cei trei shinobi erau singurii la poarta din spate. Era ascunsă într-o adunare de copaci la baza muntelui. În ciuda faptului că era o dimineață luminoasă, porțile erau ude și întunecate.

„Ei bine, din moment ce vom efectua o asasinare, atunci trebuie să ne asigurăm că nu va fi nicio observație.” Nările lui Rō s-au lărgit atunci când a pus accentul pe „observație”.

Shikamaru se holba la el, gândindu-se ce ar putea însemna asta.

„Gluma ta a fost seacă, știi?” Soku i-a spus lui Rō.

Bărbatul părea anxios, o picătură de transpirație îi atârna pe frunte din cauza jenei.

„Încerca să facă o glumă, știi?” Soku i-a explicat lui Shikamaru cu o privire ce părea să spună Îmi pare rău pentru asta. „Vorbeai despre monitorizarea situației și, din moment ce monitorizare are un înțeles asemănător cu observare, el a făcut o glumă despre cum asasinarea noastră nu trebuie observată, din moment ce e un secret. Practic, bătrânul tinde să facă glume proaste ca asta din când în când, așa că ar fi o idee bună să ai grijă, știi.”

Shikamaru a înghițit în sec pentru a nu face o remarcă și și-a dres vocea, încercând să readucă seriozitatea atmosferei.

„Când trecem de poartă, începem să alergăm, în regulă?”

„Știm, știi?” A răspuns Soku cu seninătate.

Rō, care s-a înroșit de rușine, a dat din cap.

„În regulă atunci, să mergem.”

Și cu asta, cei trei au deschis porțile.

Capitolul 7

Temari stătea în spatele lui Gaara și privea cum părul său roșu se mișca în bătaia vântului. Uitându-se la el, se gândea că frățiorul ei chiar a crescut splendid.

Se aflau pe un deal de pe care admirau frumoasa priveliște. Oamenii din satul lor numeau acest deal „locul vântului” deoarece vântul nu înceta niciodată să bată aici, pe tot parcursul anului. Temari știa foarte bine că doar Gaara venea aici, în ciuda vântului, pentru a se bucura de priveliștea satului.

„Ai nevoie de ceva, neesan?” A întrebat Gaara. Și-a înclinat capul pentru a o privi și Temari putea vedea simbolul pentru „dragoste” care era tatuat pe fruntea lui.

Cu câțiva ani în urmă, dacă cineva din sat auzea numele „Gaara”, ar tremura de frică. Dar privește-i fratele acum. Era liderul Sunei și o autoritate vitală în alianța ce ținea toți shinobi împreună. Gaara a devenit existența fără de care Lumea Shinobi nu putea exista.

Totul mulțumită lui Naruto.

Gaara a avut o bestie cu cozi în el încă de când s-a născut și pe tot parcursul copilăriei sale. Obișnuia să creadă doar în „dragostea pentru sine” și a acceptat că întreaga lume este un inamic, n-a lăsat pe nimeni să se apropie de el. Vechiul Gaara nu i-a lăsat nici măcar pe sora lui mai mare, Temari sau pe fratele lui mai mare, Kankuro, să se apropie câtuși de puțin de inima lui. Chiar dacă nu a spus-o niciodată, întregul său corp, acțiunea lui de a se lăsa pradă dorinței de sânge, toate lucrurile pe care le-a făcut au transmis acele cuvinte tare și clar. Naruto a fost singurul care a reușit să se apropie de Gaara.

Naruto, pur și simplu, nu l-a putut abandona pe Gaara, nu atunci când știa că și el era un jinchuriki care a dus aceeași viață ca și el. După ce s-au luptat într-o bătălie care întrecea limitele unui om normal, cei doi au început să se înțeleagă unul pe celălalt. Când bestia lui Gaara a fost extrasă din trupul său de către Akatsuki și a fost lăsat în pragul morții, Naruto a pompat în el atâta chakra cât a putut, nu s-a lăsat deloc. Gaara l-a recunoscut drept un prieten.

Gaara a început să se schimbe încă de când l-a întâlnit pe Naruto. Atitudinea sa rece a dispărut. Modul în care îi trata și le vorbea lui Temari și lui Kankuro s-a schimbat. Atitudinea sa față de sat s-a schimbat. Sentimentele sale față de săteni s-au schimbat și ele. Și la final, Gaara a fost acceptat de toată lumea.

Temari îi era în veci recunoscătoare lui Naruto pentru asta. Credea că satul Konoha era, per total, simpatic. Sătenii lor aveau o mândrie de fier și mulți dintre ei erau firi logice. Dintr-o dată, fața acelui tip i-a venit în minte. Brusc, o durere ascuțită a apărut în pieptul lui Temari și aceasta a țâțâit.

„S-a întâmplat ceva, neesan?”

„Ce? Nu...”

Gaara o privea, îngrijorarea era clară în ochii lui. Temari îi putea simți grija pe care i-o purta atât de ușor încât parcă o durea și și-a întors privirea.

Suna a fost întotdeauna pârjolit. Aflat în mijlocul deșertului, nu ploua niciodată. Și, de asemenea, vântul ridica nisipul.

„Mi-a intrat puțin nisip în ochi, atâta tot.”

„Asta e rar.” A spus Gaara cu blândețe. „Nu ți se întâmplă deobicei, neesan.

„As-asta e adevărat...”

Cei născuți în Suna erau obișnuiți cu relația dintre vânt și nisip, erau obișnuiți s-o îndure. Chiar și într-o furtună de praf, ochii shinobilor din Suna nu sunt deranjați de nisip.

Replica lui Temari, „mi-a intrat puțin nisip în ochi” era și o minciuna și o scuză.

„Shikamaru...” De-o dată, Gaara i-a rostit numele acelui tip și Temari a fost așa de surprinsă încât nu s-a putut opri din a se tensiona.

Deși sora lui s-a tensionat de parcă a fost atacată de un inamic, Gaara nu a spus nimic despre brusca ei postură defensivă și a continuat să vorbească.

„Am observat că s-a comportat ciudat în ultima vreme. Ultima oară când l-am văzut la Sediul Uniunii, părea că nu avea tragere de inimă. Am un sentiment că muncește prea mult.”

„Și tu crezi asta, așa-i?” A răspuns Temari.

Gaara a dat din cap. „Obișnuia să nu-mi pese de alte persoane, dar acum mă asigur că sunt atent la comportamentele lor și la aparențe. Poate de-asta sunt mai receptiv la rezonanța inimilor celor din jur.”

Desigur, fratele ei era, la rădăcini, o persoană foarte serioasă. Odată ce considera că trebuia să facă ceva, făcea totul pentru a duce la capăt orice plănuia. Din cauza asta putea să fie sincer cu toată lumea.

Nu era o surpriză că fratele ei putea observa schimbările subtile din comportamentul lui Shikamaru când era atât de preocupat cu observarea oamenilor din jurul lui.

„Ascunde ceva.”

„Mhm...” Temari a aprobat.

„El este cineva care se gândește la viitorul Uniunii și a shinobilor în general mai mult decât oricine altcineva.” A spus Gaara. „Nu cred că ar face ceva ce ar putea dăuna Uniunii.” Gaara se referea la faptul că fiecare sat ascuns membru avea obligația de raporta orice problema dinăuntrul sau din afara jurizdicției sale. Se mai referea și la faptul că atât el, cât și Temari au observat că Shikamaru se abținea din a raporta o situație din Konoha. Orice problemă care îl făcea să se comporte așa era o problemă care afecta toate satele de shinobi.

„Ai vreo idee ce ar putea să ascundă, neesan?”

„Mă întreb și eu asta.”

Era normal ca Gaara să o întrebe asta. Temari era persoana cu care Shikamaru lucra cel mai mult la Uniune.

„Nu e ca și cum n-aș avea vreo idee...” A început Temari. ”Doar că nu sunt sigură dacă am dreptate.” Gaara a dat din cap în liniște.

„A investigat cu seriozitate toți shinobi care au dispărut în timpul războiului și recentele cazuri ale shinobilor dispăruți din sate.” La răspunsul lui Temari, Gaara și-a îndreptat privirea către sat iar. Sprâncenele sale s-au încruntat.

Se gândea intens.

Deodată vântul a început să bată mai tare. Bucăți de vânt le zgâriau frunțile, o durere familiară.

„Hai să-l întrebăm pe Naruto.” A mormăit Gaara. „Te duci tu, neesan?”

„Da.” Temari era șocată de cât de entuziasmat îi părea glasul.

„Desigur, ar trebui să-l întrebi și pe Kakashi, dar mai mult ca sigur va găsi un mod prin care să evite să răspundă, așa că întreabă-l pe Naruto despre Shikamaru întâi.” I-a spus Gaara. „Dacă se dovedește că Shikamaru se confruntă cu o situație gravă atunci trebuie să încercăm să-l salvăm cu toată forța noastră. În cazul în care consideri că shinobi din Suna sunt necesari, ia cu tine cât de mulți ai nevoie.”

„Shikamaru e un shinobi din Konoha, știi?”

„Am trecut de mult de vremea în care ne păsa de lucruri cum ar fi „shinobi din Suna” sau „shinobi din Konoha”. Shikamaru este un bărbat de care Uniunea are nevoie. Este normal să-l ajutăm.”

„Mulțumesc!”

„Nu e ceva pentru care e nevoie să-mi mulțumești, neesan.”

O lacrimă își face drumul pe obrazul lui Temari. Ștergând-o cu repeziciune, Temari își privește fratele cu un zâmbet larg.

„Cumva, nisipul îmi tot intră în ochi azi.”

--- „Hei, Sakura-chan, mă asculți?” Naruto a întrebat iritat, sprijinindu-și cotul de un teanc de cărți care îi ajungea până la piept. Îi vorbea Sakurei care se grăbea de-a lungul unui raft de cărți ce acoperea un perete întreg.

„Știi, Sai nu a mai fost pe aici de o lună și dintr-o dată Shikamaru a deveni rece și înțepat cu mine. Hei, nu crezi că îmi ascunde ceva?”

„Nu cred!”

Vocea exasperată a Sakurei l-a făcut pe Naruto să tresară.

„Ce s-a întâmplat cu misiunea ta?”

„S-a terminat astăzi.”

„Atunci du-te repede la Ichiraku, mănâncă niște ramen, mergi acasă și apoi culcă-te!”

„Ce? Dar a trecut atât de mult timp de când nu ai mai trecut pe la Reședința Hokagelui. Abia acum ți-ai arătat fața... Ești la fel de rece ca un membru al originalei Echipe 7.” Sakura s-a întors furioasă către prietenul ei bosumflat.

„În momentul acesta, sunt deja copleșită de munca necesară dezvoltării tehnicilor medicale ale lui Tsunade-sama și cu sistemul structurii Uniunii. Trebuie să verific documente rămase din timpul în care Tsunade-sama era Hokage! Nu am niciun fel de timp liber. Nu pot să te ascult bârfind. Înțeles?”

Pufăind, s-a întors cu fața la rafturi.

„Lăsând asta la o parte, nu ai petrecut destul de mult timp cu Hinata în ultima vreme? Nu ar fi o idee mai bună să o pui pe ea să te asculte cum trebuie în loc să mă deranjezi pe mine?”

„Ce? Ești geloasă?”

Sakura s-a întors către el cu repezicune, pumnul ei lovindu-i capul. S-a încruntat la Naruto care zăcea întins pe jos cu o expresie demonică.

„Bineînțeles că nu! Am decis să-l aștept pe Sasuke-kun, știi?”

„D-da, doamnă!” A răspuns Naruto speriat. De-odată privirea sa a devenit serioasă și, observând asta, Sakura a început să-l asculte cu mai multă atenție.

„Dar în ultima vreme, știi, am avut un sentiment foarte rău.”

„Nouă-Cozi face scandal?” Nouă-Cozi încă trăia în Naruto. Existau și rămășițe ale celorlalte bestii cu cozi în el. În acest sens, se putea spune că era o versiune umană a celor Zece-Cozi. În ultimul război, Obito a devenit forma umană a celor Zece-Cozi și a primit chakra care putea fi comparată cu ce a Eremitului Celor Șase Căi. Naruto, care a absorbit bestiile, avea și acum o parte din puterea Eremitului. „Sentimentele sale rele” erau diferite față de cele ale unui om obișnuit și Sakura ști asta.

„Nu crezi că e ceva ce nu înțelegi pe deplin?”

„Ești crudă că nu-mi dai crezare...” A bombănit Naruto, încă tolănit pe podea.

„Spun asta deoarece, dacă ai dreptate, atunci nu poți face nimic. Atât Sai, cât și Shikamaru sunt shinobi excepționali. Chiar dacă ajung într-o situație în care au nevoie de ajutorul tău, ți-l vor cere. Și dacă nu o s-o poată face, Hokagele te va trimite să-i salvezi.”

„Nu pot să am încredere în Kakashi-sensei în acest caz.”

„Ești mai rău decât el!” Sakura a explodal, dându-i un picior. Corpul lui Naruto a fost împins datorită forței loviturii.

S-a ridicat dar a păstrat o distanță mare între ei.

„Încetează să mai vorbești despre lucruri asupra cărora nu ai niciun fel de putere și concentrează-te pe misiuni! Asta e ceea ce Sai și Shikamaru și-ar dori de la tine. În special Shikamaru. A lucrat până la epuizare la Uniune și în sat pentru ca tu să devii Hokage! Nu poți lăsa toate astea să fie în van.”

„Știu că lucrează din cauza mea, dar tocmai asta e ceea ce mă îngrijorează, știi?” Sakura a oftat.

„Controlează-te. Ei sunt camarazii care au crezut în tine în tot acest timp, n-o să moară fără sens.”

„Nu vorbi așa de rău augur despre moarte!”

„Of, pentru numele lui Dumnezeu! Spun ceva și te superi, spun altceva și iar te superi. Ești foarte enervant, știi?” Sakura i-a folosit fraza specifică împotriva sa. „Du-te acasă și culcă-te!” L-a aruncat pe Naruto afară din cameră. Apoi i-a zâmbit larg și i-a făcut cu mâna.

Țara Tăcerii

Capitolul 8

Echipa lui Shikamaru a alergat constant timp de trei zile, indiferent dacă era zi sau noapte, până au ajuns în Țara Tăcerii.

Țara Tăcerii era o țară relativ mică, localizată în partea de vest a continentului. În mare parte era înconjurată de munți și păduri și, pe alocuri, era presărată cu câmpii. Niciunul dintre orașele aflate în acele câmpii nu se puteau compara cu un sat din Tărâmul Focului. Țara Tăcerii ar fi părut o zonă rustică și rurală chiar și celor trei fondatori originali ai Konohăi.

Capitala țării, Satul Cortinei, era localizată chiar în centrul său. Din moment ce se strecurau în țară pe la graniță, Shikamaru și echipa sa au fost nevoiți să alerge constant pe dealuri și prin văi. Când au ajuns în Satul Cortinei, trecuseră deja patru zile de când părăsiseră Konoha.

Deși țara era săracă, capitala încă avea splendoarea unei metropole. În timp ce restul satelor erau alcătuite din case acoperite cu paie, chiar și cea mai micuță casă din capitală avea acoperișul din țiglă. Multe dintre clădiri erau construite din beton armat, iar străzile erau curate și frumos amenajate. Drumurile împânzeau orașul într-un mod asemănător unei pânze de păianjen, extinzându-se concentric din mijlocul orașului. În secțiunile mici separate de aceste drumuri, casele și clădirile de apartamente erau aliniate.

Exista și o clădire foarte mare în centrul orașului. Dacă cineva privea orașul de la distanță, această clădire ar fi singura care i-ar sări în ochi. Avea în jur de zece etaje, un acoperiș făcut din țiglă roșie, iar de-o parte și de alta a acestuia se aflau două statui aurite ale unor lei.

„Aa, acesta trebuie să fie castelul pe care îl căutăm.”

„Nu trebuie să pari așa de încrezut când spui ceva așa de evident, știi?”

Shikamaru era atent pe jumătate la castel și pe jumătate la conversația lui Ro și Soku în timp ce mergeau pe strada principală.

Desigur, se schimbaseră de mult de vestele de protecție ale Konohăi.

Cum tradițiile fiecărei țări sunt diferite, așa este și îmbrăcămintea. Ro și Soku l-au sfătuit să procure hainele de la localnici pentru a nu ieși în evidență în timpul infiltrării și Shikamaru a acceptat, având în vedere experiența lor în Anbu. În drumul către capitală, cei trei s-au oprit la cel mai bogat conac pe care l-au putut găsi și au luat haine pentru fiecare. Portul localnicilor din Țara Tăcerii era foarte simplu, fără niciun fel de model. În sus purtau o robă uwagi, înfășurată în jurul pieptului și legată cu un cordon. De la brâu în jos purtau hakama largi, cu tivul îndesat în ghetele ce le ajungeau până la glezne.

Culorile hainelor erau la fel de anoste precum design-ul. Oricine trecea prin Satul Cortinei purta ori negru ori maro ori gri. Nici magazinele nu aveau lumini puternice sau neoane colorate, reclamele lor fiind anoste și sumbre.

Nu exista nimic viu colorat în întregul oraș.

„Ai observat, Lord Shikamaru?” A întrebat Ro din fața sa. Shikamaru era prins între cei doi Anbu la insistența acestora. Ro era garda frontală.

Întrebarea bărbatului era foarte vagă. N-a specificat ce ar fi trebuit să fie observat, așa că nu i se putea răspunde.

„Încă nu am văzut unul dintre asistenții Lordului Feudal.” A elaborat acesta.

„Asta așa e.” A încuviințat Shikamaru.

Cei doi purtau conversația în timp ce se îndreptau spre castel. Nu o făceau pentru că aveau intenția de a începe operațiunea în acel moment, ci din simplul obicei al oamenilor de a se îndrepta către cea mai mare clădire din apropiere. Shikamaru chiar nu avea nicio intenție să se grăbească și să riște ca misiunea s-o ia în direcția greșită.

„Toți oamenii pe care i-am văzut până acum erau cetățeni. Este foarte ciudat să nu fi zărit niciun însoțitor.” Observația lui Ro era adevărată.

Conducătorii țărilor aflate pe continentul lor erau, fără excepție, Lorzii Feudali. Uniunile din Lumea Shinobi erau bine-venite, dar shinobi niciodată nu participau în politică. Și Lorzii Feudali au trăit mereu în capitala țării pe care o conduc, în reședințele lor ce erau pline până la refuz cu servitori.

Acei servitori se diferențiau de cetățenii țării cu mare mândrie, de la hainele lor viu colorate la atitudinile lor despotice și arogante. Întotdeauna se grăbeau prin capitala în care Lordul lor Feudal trăia, îndeplinind fel de fel de sarcini.

Și totuși, cei trei n-au zărit nici măcar unul.

„E posibil să nu existe un Lord Feudal, știi?” A murmurat Soku.

Ar fi putut fi cazul. Țările mici obișnuiau uneori să facă să pară că au un Lord Feudal, dar să se ocupe ei de tot.

Dar această țară era diferită, Shikamaru era sigur de asta.

S-a întors către Soku, ochii săi observând castelul de care tocmai trecuseră.

„Mesajul lui Sai a spus foarte clar că această țară este controlată de un bărbat numit Gengo.”

„Dar e posibil ca acesta să nu fie un Lord Feudal, știi?”

„Ai dreptate.” În timp ce spune asta, Shikamaru și-a îndreptat atenția către omul care mergea înaintea grupului.

Acesta purta o manie lungă și neagră și avea o privire tăioasă în ochi. Ținuta sa ieșea în evidență pe lângă hamaka și uagi purtate de restul cetățenilor.

Design-ul îi amintea lui Shikamaru de mantiile purtate de Akatsuki, doar că aceasta nu avea nori roșii și nici gulerul înalt. Nu avea niciun tiv sau vreo încheietoare pe mijloc, doar cinci nasturi argintii.

„Îl vedeți pe bărbatul acela din fața noastră? I-am mai văzut și pe alții îmbrăcați la fel. Nu vi se pare că seamănă cu ceva atunci când îl priviți?” A întrebat Shikamaru.

„Pot să spun că și eu am observat asta, Lord Shikamaru.”

„Nu ar trebui să aștepți puțin înainte să fii de acord cu ceva...?” A întrebat Soku.

„Acele haine... hainele fac ținta, până la urmă.” Ro a mai făcut o glumă proastă.

„Toți vrem să taci din gură, știi?” A mormăit Soku.

Ignorându-le ciondăneala, Shikamaru a continuat să vorbească.

„Ro, îl vezi pe bărbatul acela de pe marginea drumului? Nu-ți pare cunoscut deloc?” În timp ce vorbea, Shikamaru și-a plecat capul spre ceainăria de pe strada aglomerată.

Ro s-a uitat peste umăr la locul indicat.

„Nu... nu se poate...”

„Ei? Ce se întâmplă? Nu înțeleg ce vă deranjează pe amândoi, știți?”

„Deci aveam dreptate.” A spus Shikamaru încruntat. „Tot aveam impresia că îmi era cunoscut.” El și Ro priveau la omul așezat pe una din băncile din fața ceainăriei și care bea ceai. Și el purta o haină lungă.

În timp ce priveau, bărbatul l-a strigat pe proprietarul ceainăriei. Bătrânul a ieșit grăbit, plăcându-și capul de câteva ori și bolborosind laude și scuze bărbatului. Acel mod de lingușire era de obicei rezervat pentru ajutoarele Lorzilor Feudali.

„Obișnuia să fie un Anbu.” A spus Ro, șocat. „Numele lui este Minoichi.”

„Acel om...”

„Trebuia să fie dispărut la datorie în timpul războiului, nu?” A ghicit Soku, completându-i astfel propoziția lui Shikamaru.

Cei trei au continuat să meargă, având grija să nu fie evident că l-au observat pe Minoichi.

„Ar fi mai rapid să aflăm răspunsuri despre acest incident direct de la sursă, nu-i așa?” A spus Shikamaru.

Artificii explodau în inima lui, iar buzele sale au format un zâmbet. --

„Nu te vei mai putea mișca.” Vocea lui Shikamaru era înceată și tărăgănată în timp ce bărbatul din fața sa se smucea de zor.

Se aflau pe o alee între două clădiri de beton. Shikamaru a ales acest loc tocmai pentru că nu era unul circulat, practic abandonat, chiar și în timpul zilei.

Ro și Soku țineau de pază la capătul care dădea spre strada principală. Cei doi s-au ascuns bine în umbră, cum era și de așteptat ținând cont de experiența lor în Anbu, fiind complet nemișcați și concentrați pe sarcina primită.

O umbră și mai întunecată decât cea din alee se întindea de la picioarele lui Shikamaru. Se târa pe alee ca un șarpe negru, până s-a înfășurat în jurul corpului individului din fața sa. Firele de umbră s-au transformat în mâini negre care s-au înfășurat în jurul gâtului acestuia.

Tehnica Umbrei Strangulatoare...

Familia lui Shikamaru, Clanul Nara, a utilizat umbrele de generații. Tehnica Umbrei Strangulatoare dădea posibilitatea utilizatorului de a-și folosi umbra pentru a opri mișcările oponentului. Umbrele Nara erau personificări fizice. Tehnica lor nu se oprea la prinderea umbrelor - puteau cauza și durere.

„Doar ca să știi,” A început Shikamaru sec, „pot foarte ușor să-ți rup gâtul cu umbra mea.”

„C-cum... De ce... nenorocitule...”

„Nu mă știi?” A întrebat Shikamaru. „Eu te știu, Minoichi-san.”

„Nu-nu știu numele acela.”

„Nu te mai preface. Ai fost un shinobi din Konoha inițial, nu?”

„Ți-am zis că nu-l știu.”

Umbra lui Shikamaru s-a mișcat pe gâtul omului, mâinile negre strângându-se mai tare.

„Uf...” Acesta a gemut îndurerat.

„Te-ai născut în Konoha, trebuie să fi auzit de tehnicile clanului Nara la un moment dat și ce pot face ele, nu?”

Dacă o să continui așa, o să te strâng de gât până mori.

Asta era amenințarea pe care o făcea Shikamaru.

„Deci, de ce ești tu, un shinobi din Konoha, într-un loc ca ăsta, purtând haine ca alea?”

„Nu-nu mai sunt un shinobi.” a răspuns Minoichi răgușit. „Sunt un... luminat.”

„Luminat? Ce vrei să zici?”

„O-oamenii ca tine care trăiesc în lumea neschimbată a shinobilor nu ar putea înțelege niciodată dorința noastră nobilă.”

„Uită-te la tine cum bolborosești. Te-am întrebat cine sunt luminații.” Shikamaru a pus puțin mai multă forță în degetele mâinii umbrei din jurul gâtului bărbatului.

Minoichi a gemut.

„Sunt mulțumit să te strâng de gât dacă o s-o ții tot așa.” Chiar și lui Shikamaru i se făcea rău gândindu-se la cuvintele pe care tocmai le rostise.

Inima sa începea să fie învăluită de întuneric...

„Nu ai putea să înțelegi – ah!” Shikamaru și-a întețit strânsoarea.

„Dacă mai continui flencăneala asta, chiar am să te omor.” Pupilele lui Shikamaru s-au dilatat atât de mult încât îi făceau ochii să pară aproape la fel de negri ca și umbrele sale.

„Î-înțeleg...”

„N-ar trebui să spui ’Am înțeles, domnule’?”

„Î-înțeleg, d-domnule.”

Shikamaru a slăbit strânsoarea umbrei și Minoichi a început să tușească cu lacrimi în ochi.

„Acum ai să-mi răspunzi. Cine sunt luminații, mai exact? Ce fac oameni care au fost inițial shinobi aici?”

Văzând expresia nemiloasă de pe chipul lui Shikamaru, Minochi a tras aer în piept și a început să vorbească.

„Noi, luminații, conducem această țară. Nu mai există Lorzi Feudali minori pe aici. Titlul de „luminat” este primit atunci când tu, un shinobi, îți deschizi ochii la ideile nobile ale lui Gengo-sama. Țelul nostru este să creăm o adevărată revoluție în această lume, alături de Gengo-sama. Orice voi gunoaiele plănuiți nu are nicio putere în fața lui. Nimic din ce auzi de la mine nu te va ajuta să înțelegi adevărul despre această țară!” Minoichi a început să râdă, deschizându-și gura pentru a-și mușca limba și a încerca să se sinucidă.

„Oprește-te!”

Pentru o secundă, Shikamaru era sigur că Minoichi era mort, căzut pe-o parte după ce și-a mușcat limba. Dar apoi, ochii să-i i-au prins din urmă mintea.

Într-o secundă, ceva a zburat și l-a înțepat pe Minoichi în gât...

„Am folosit un ac de chakra paralizant pe el, așa că nu se va mai putea mișca în jur de trei zile, știi?” Era Soku cea care a vorbit. Venise lângă el fără ca Shikamaru să-și dea seama.

„Eh, luminați... suna cam arogant și enervant, știi?” A spus Soku, privindu-l cu ură pe inconștientul Minoichi.

Fața shinobiului părea deranjant de calmă în somnul său paralizat.

Capitolul 9

Shikamaru nici nu a încercat să-și ascundă tremuratul datorat podelei reci din beton.

Nu exista nicio fereastră. Pereții, tavanul, absolut tot era din beton. El, Ro și Soku stăteau într-un cerc într-o cameră gri.

Cei trei purtau pelerinele lungi ale luminaților. Toate furate, bineînțeles. Nici măcar camera în care se aflau nu le aparținea. Adevăratul proprietar era un luminat închis într-un dulap în camera alăturată, incapacitat de un Ac de Chakra paralizant al lui Soku.

Nu au uitat nici de interogări în timpul infracțiunilor. Rezultatul numeroaselor întrebări era un munte de informații.

„Se pare că Lordul Shikamaru a avut dreptate de la început,” Ro a început să vorbească. „Se pare că țara chiar este controlată de acest Gengo și de șarmul său înfiorător de puternic.” Shikamaru era de acord în privința șarmului. Ei au trebui să mai ademenească un luminat pentru a-i face rost de o pelerină lui Ro și o luminată pentru a procura o pelerină pentru Soku. Cu tot cu Minoichi, trei luminați au fost interogați. Trei iluminați și totuși un lucru era constant la toți și anume încrederea nestăvilită și obsesivă pe care o aveau în Gengo. Încrederea pe care aceștia o aveau în Genko era diferită față de încrederea pe care cetățenii Konohăi o aveau în Hokage sau în Naruto.

Oamenii simțind iubire și respect pentru o persoană era, în opinia lui Shikamaru, legătura dintre shinobi Konohăi și liderii lor. Oameni care respectau alți oameni.

Dar modul în care Luminații îl tratau pe Gengo era diferit. Vorbeau despre el cu aceeași teamă și admirație rezervată pentru un zeu. De parcă ei credeau că, în timp ce ei erau oameni simpli, existența lui Gengo era una cu totul diferită. Era o credință deranjantă și de neclintit. Ce fel de om putea face oamenii să-l adore în așa fel?

Shikamaru a obervat cu o oarecare teamă că, în interiorul său, și el era curios despre răspunsul acelei întrebări.

„Păi, s-a zis de la început că toată situația asta va înceta dacă-l vom elimina pe Gengo, știi?” Soku a spus răspicat. „De-asta eu și bătrânul suntem aici. Dacă asta n-ar fi necesar, atunci noi doi n-am fi aici. Deși aș fi vrut să fie diferit, știi?” Deși ultimul ei comentariu a fost puțin nepoliticos, ceea ce Soku a spus era relevant în conversație.

„Se pare că părerile lor despre Gengo s-au transformat într-o ardoare religioasă,” a spus Ro.

„Și eu cred asta, știi?” Soku a încredințat. „Trebuie să le iasă și lor ceva dacă sunt atașați de al cu atât zel.”

„Ce vrei să spui prin ceva, Hinoko?”

„Shikamaru-san, ți-am zis să nu-mi spui așa!” Soku s-a ridicat de furie, degetul ei arătător îndreptat către fața lui Shikamaru avea vârful acoperit de chakra portocalie. „Dacă mă mai strigi așa încă odată, chiar am să te bat!” Era atât de nervoasă încât nici n-a mai adăugat „știi?” la sfârșitul frazei.

„De ce nu-ți place? Este un nume adorabil...” *(Hinoko înseamnă „scântei”)

„Exact de-asta nu-mi place!” Chakra lui Soku a început să strălucească mai tare. „Un nume marfă cum ar fi Gourai („fulger”) sau Shippu („furtună”) sau Kimidare („ploaie de vară”) ar fi fost mult mai bun!”

Se părea că indiferent cât de capabilă era ca shinobi, Soku era tot un copil de paisprezece ani la interior. Enumerarea ei de nume „marfă” era așa de kitschoasă încât Shikamaru abia se abținea să nu râdă.

Soku trebuie să-i fi luat expresia încordată ca pe una de remușcare pentru că chakra din vârful degetului ei a dispărut brusc.

„Scuze,” a spus Shikamaru odată ce s-a controlat. „Nu știam că-ți urăști numele atât de mult. Voi avea grijă să nu-l mai folosesc.”

„A-atât timp cât înțelegi...” Soku privea podeaua și părea oarecum jenată de scena pe care a făcut-o.

În fața lor era întinsă o hartă a Satului Cortinei pe care au procurat-o de la proprietarul camerei.

„După mine, forma acestui oraș este la fel cu cea a unei pânze de păianjen.” a spus Ro, încrucișându-și brațele.

Shikamaru și-a îndreptat privirea către hartă pentru a o studia. Ochii i s-au oprit pe imaginea marelui castel din centrul orașului. Scrisul de lângă el îl numea „Castelul Prizonierului Plutitor”.

„Prizonierul plutitor...” a mormăit Shikamaru.

„E un termen peiorativ,” a explicat Ro, „folosit pentru prizonierii de război sau sălbaticii care trăiesc la marginea metropolelor.”

„Peiorativ, hă...” Mintea lui Shikamaru zbârnâia în timp ce repeta cuvintele. „Gengo i-a dat numele ăsta? Ori așa se numea castelul înainte să-i devină stăpân?”

„Țara Tăcerii a evitat mereu orice contact cu celelalte țări și, drept consecință, chiar și noi, Anbu din Konoha, nu avem nicio informație despre acest castel.” Shikamaru avea sentimentul că Gengo i-a dat numele castelului. Era doar o intuiție vagă, așa că nu a spus nimic.

„De ce să-ți numești castelul ceva atât de jignitor?”

„Până la urmă la asta se reduce, nu-i așa? „Din moment ce Cele Cinci Mari Țări și alte țări mai micuțe și-au revendicat pământ pe continent, noi suntem sălbaticii care sunt forțați să trăiască pe dinafară”. Se insultă singuri” a spus Ro.

„Cu siguranță despre asta e vorba.” a concluzionat Shikamaru, adâncit în gânduri.

„Asta e prostesc, știi?” a adăugat Soku. A tăcut până acum și i-a ascultat vorbind, dar părea așa de neliniștită încât nu s-a mai putut opri din a scoate un cuvânt. „Să te insulți de unul singur, să te declari un gunoi, ce fel de cruzime nebunească mai e și asta? Și acești pesimiști suciți încearcă să distrugă lumea shinobi? Ridicol.”

A uitat să mai adauge „știi?”.

Soku, a realizat Shikamaru, chiar era supărată pe oamenii din această țară care și-au dat un astfel de nume înjositor.

„Probabil pentru că se insultă reușesc să își arate colții și să se lupte cu restul lumii.” Singurul răspuns al lui Soku la explicația lui Shikamaru a fost să se uite dezgustată în altă parte. El a continuat să vorbească.

„Răzbunarea se naște din ura pentru oponentul tău. Și ura nu poate exista niciodată în cineva fără ca persoana respectivă să înceapă o ceartă sau să provoace cealaltă parte.”

„Atunci, Lord Shikamaru, spuneți că oamenii din această țară au resentimente față de restul țărilor de pe continent?”

„Asta e o idee ridicolă, știi?” s-a băgat Soku, încă nervoasă. „Toți luminații care conduc această țară sunt foști shinobi din alte țări, nu-i așa?”

Soku avea dreptate. Acest lucru a ieșit la iveală în timpul interogării celor trei luminați. Fiecare Luminat care era implicat în conducerea țării a fost inițial un shinobi din altă țară. O parte din ei erau shinobi care au dispărut la datorie în timpul războiului, în timp ce restul erau shinobi dispăruți în ultimul an; cu toții se subordonau lui Gengo.

Au mai aflat și că această țară a avut un Lord Feudal. Cel care l-a gonit, care a creat Luminații și a schimbat țara a fost, bineînțeles, nimeni altul decât Gengo.

Ar fi corect să se spună că întreaga Țară a Tăcerii era condusă în întregime de shinobi.

„Dacă urăsc alte țări,” a continuat Soku, „atunci asta înseamnă că își urăsc și propriile sate. Asta nu poate fi adevărat.”

Ideea părea una de neconceput pentru ea.

„Există și astfel de shinobi.” a spus Shikamaru cu un ton blând. „Grupul care a pornit ultimul război, Akatsuki, era format în mare parte din shinobi dispăruți. Era un grup cu abilități excepționale care ura întreaga lume shinobi.”

Dacă ajungi într-o situație grea, gânduri negre încep să apară. Nu ar fi surprinzător dacă acele resentimente și furia te-ar face să îți urăști propriul sat. Ai da vina pe acesta pentru tot ghinionul și suferința, ai spune că nu e vina ta, ci că întreaga structură a țării, ba nu, a lumii era vinovată.

O astfel de gândire a dus la apariția Akatsuki și a Luminaților.

„Dar, spun eu, dacă asta e adevărat...” a spus Ro, iar Soku și Shikamaru au tăcut. „Dacă asta e adevărat și Luminații nu sunt satisfăcuți cu actuala lume a shinobilor...” Ro i-a aruncat o privire lui Shikamaru, care i-a făcut semn să continuie.

„Și ei au venit în această țară cu acele sentimente de nesatisfacție... Ei bine, ce fac ei nu este foarte diferit de ceea ce se face în lumea shinobi, nu?”

Ro se referea la modul în care Luminații își câștigau traiul. Țara Tăcerii a deschis o rută comercială unică și primeau misiuni de pe întregul continent. Mai mult, prețurile lor erau mai mici decât ale Uniunii. În timp ce țările mari și puternice ca Cele Cinci Mari Țări nu luau în considerare prețurile mai mici peste credibilitate, pentru țările mai mici care nu aveau atâția bani la dispoziție era o ușurare.

Nu era de mirare că cererile pentru misiuni la Uniune au scăzut.

Era exact așa cum a constatat Ro. Shinobi care aveau resentimente față de lumea shinobi fugeau în Țara Tăcerii, numai ca să continuie să meargă în misiuni date de către lumea shinobi. Era un scenariu ridicol.

„O adevărată revoluție...” Soku a mormăit, gânditoare.

Când Ro și Shikamaru s-au întros spre ea, fata părea jenată.

„Asta a spus Minoichi. Scopul nostru este să creăm o adevărată revoluție în această lume, alături de Gengo-sama și tot așa...”

„Și crezi că încă mai continuă să accepte misiuni pentru a atinge acel scop?” a întrebat Shikamaru.

Soku a dat afirmativ din cap.

„Păi, oricum, acel Gengo este o amenințare care trebuie eliminată.” Ro a adăugat.

„Am fost binecuvântați cu o șansă bună, știi?” Soku a spus, arătând spre pața din fața Castelului Prizonierului Plutitor.

„Piața rezervată pentru discursuri... Are o arie propice pentru o asasinare, nu-i așa?” Ro a râs și l-a privit pe Shikamaru cu amuzament.

Omul care a fost atât de simplu și sincer vorbea acum despre o crimă cu sânge rece cu un zâmbet pe față. Shikamaru simțea că abia atunci realiza, adânc în sufletul său, că Ro chiar făcea parte din Anbu.

„Ca să recapitulăm ce am vorbit mai înainte: Ro, tu îți vei folosi tehnica pentru a ne ajuta să ne ascundem în mulțimea din piață. Eu îmi voi extinde umbra și îl voi imobiliza pe Gengo. Soku, tu vei fi staționată pe un acoperiș din apropiere cu o vedere panoramică. Imediat ce îl vezi pe Gengo nemișcat, îți trimiți Acul de Chakra spre el.” Amândoi au dat din cap la ordinele sale cu aceleași zâmbete dubioase, de parcă abia așteptau.

„Depindem de tine, Hinoko.”

„De câte ori ți-am zis să nu-mi mai spui așa?!” Soku s-a ridicat, plină de indicnare.

„... de patruzeci de ori.” a șoptit Ro.

„Ce?” Soku i-a aruncat o privire seniorului ei, gura strângându-i-se și mai mult de nervi.

„Numele Lordului Shikamaru conține „shi” pentru patru și „maru” pentru zero, deci patruzeci.” a spus încetișor Ro.

Soku era furioasă.

„Iar cu jocurile de cuvinte!” S-a apropiat rapid, „Și proaste pe deasupra! Ce s-a întâmplat cu „ka” atunci?!”

Ro s-a ridicat repede și, în ciuda faptului că avea 40 de ani, era mult mai mare decât partenera sa și era un Anbu, s-a ascuns în spatele lui Shikamaru, tremurând în fața furiei unei copile de paisprezece ani.

Desigur, poate doar reacționa așa ca să fie comic, dar asta nu l-a oprit pe Shikamaru din a se simți jenat de comportamentul celor doi.

„Chiar o să fie bine totul mâine?” a oftat el.

Ambii Anbu s-au îndreptat și au început să îl asigure că totul era sub control.

„O să fie bine, știi?”

„Nu aveți de ce să vă îngrijorați!”

Uitându-se la ei, Shikamaru a mai oftat odată.

Capitolul 10

Era atât de multă lume strânsă în piață că Shikamaru nu s-ar fi mirat dacă era prezentă toată populația orașului.

Nu erau doar Luminații cu pelerinele lor lungi și negre. Bărbați și femei, băieți și fete, oameni de toate vârstele și din toate clasele sociale s-au adunat într-o mulțime uriașă, așteptându-și liderul să apară.

Cu toții aveau aceleași expresii entuziasmate pe fețe, ochii lor strălucind cu devotarea pe care i-o purtau. Vocile lor se amestecau, se puteau distinge cuvintele de preaslăvire și exaltare în timp ce așteptau. Toate ca toate, Shikamaru îi considera gălăgioși și enervanți. Blocat în mijlocul unei mulțimi înnebunite purtând o pelerina, Shikamaru simțea cum transpirația i se prelinge pe piele.

Ro era lângă el. Soku era pe acoperișul unei clădiri din beton vis-a-vis de castel.

Tehnica lui Ro îi deghiza chakra lui Shikamaru ca să semene cu chakra posesorului original al pelerinei. De la calitate la cantitate, totul era o copie exactă a luminatului. Ro a făcut, desigur, același lucru pentru chakra sa și cea a luminatului de la care a furat pelerina.

Normal că și-au deghizat și fețele. Asta s-a putut face tot cu abilitățile lui Ro. Indiferent de cât de bine își ascundeau chakra, dacă inamicii aveau pe cineva cu ochi buni și o memorie ascuțită, ar fi fost descoperiți într-o clipită. Abilităție lui Ro au asigurat faptul că erau foarte bine ascunși atât la nivelul chakrei, cât și al aspectului. Chiar dacă fețele lor ar fi fost examinate, ar fi fost aproape imposibil să se găsească diferențe între ei și luminații originali.

Și pe deasupra, Shikamaru și Ro erau bine ascunși în mijlocul mulțimii uriașe.

Totul a fost aranjat în așa fel încât inamicului i-ar fi imposibil să-i zărească.

„Pentru moment, haideți să ne îndreptăm către acel loc.” a murmurat Ro încetișor. Abia și-a mișcat buzele când a vorbit, ochii i-au rămas ațintiți asupra platformei amplasate în mijlocul mulțimii. Era ridicată de la pământ, având chiar și o scară din lemn. Nu era nimic pe platformă, nici măcar un microfon sau un bodyguard. Mulțimea înainta încât se putea atinge lemnul.

„Zic eu, mă întreb dacă Gengo va apărea?” s-a întrebat Ro.

Avea dreptate să fie nesigur. Pentru liderul unei țări, să stea pe o platformă lipsită de apărare era foarte periculos. Dacă Gengo apărea, ar fi același lucru cu a spune că nu avea nici cea mai vagă suspiciune că cineva ar putea să fie o amenințare.

„Pentru moment, hai să ne apropiem și să așteptăm. Dacă Gengo nu apare, atunci ne vom retrage.”

„Înțeles.”

Erau chiar în raza de acțiune a tehnicii lui Shikamaru. Dacă reușea să-i oprească mișcările lui Gengo, atunci Acul de Chakra al lui Soku ar face restul.

„Dacă ar apărea odat-”

Cuvintele lui Ro au fost înăbușite de țipătul plin de bucurie venit din fruntea mulțimii, de lângă platformă. Strigătele exaltate s-au răspândit prin toată piața. În timp ce Shikamaru se chinuia să înainteze, oamenii din jurul său țipau atât de tare încât credea că-i vor exploda timpanele.

Un singur om a apărut pe platformă.

Purta o haină lungă și neagră similară în deisgn cu cea a luminaților, dar a sa era acoperită cu nenumărate ornamente colorare și cu catarame de argint. Pe deasupra, mânecile sale erau brodate cu șerpi argintii pe antebrațe.

Părul său era indigo închis. Avea un maxilar puternic, un fizic masculin și trăsăturile bine-definite. A privit calm mulțimea entuziasmată cu ochi limpezi și inteligenți. Se putea distinge începutul unei bărbi pe mandibulă. Arăta în jur de 30 de ani.

„Omul acela este cel mai probabil Gengo, nu-i așa?” a întrebat Ro și s-a oprit din mers.

Shikamaru a continuat să meargă fără să-i dea vreun răspuns. Era ferm convinsă că omul din fața ochilor lor era Gengo.

Încetișor, bărbatul și-a ridicat brațul drept în aer. Instant, toate țipetele și uralele s-au oprit. Gengo și-a închis ochii de parcă era satisfăcut de reacție, un mic zâmbet formându-i-se pe buze. A tras aer în piept apoi și-a deschis ochi și a început să vorbească.

„În primul rând, aș vrea să-mi exprim mulțumirile tuturor celor care s-au adunat aici.” Vocea sa era groasă și tărăgănată, avea un efect calmant. Era o calitate misterioasă care te făcea să crezi că nu-l ascultai doar cu urechile, ci cu întregul trup. Shikamaru a simțit ceva deranjant, o mâncărime în piept, de parcă vocea bărbatului îi atingea inima. Ochii lui Ro i-au întâlnit pe cei ai lui Shikamaru în timp ce se apropiau de platformă. Era clar că și el simțea aceeași senzație inconfortabilă. Pașii celor doi shinobi sau sincronizat, în timp ce mișcările lor erau lente, subtile și silențioase. Gengo a făcut o plecăciune în fața mulțimii pentru a-și arăta mulțumirea și apoi și-a reluat discursul.

„Au trecut zece ani de când am urcat pentru prima dată pe acest podium. Am întâlnit mulți care ne împărtășesc modul de gândire și țara noastră a început să prospere, Totuși, niciuna din dorințele noastre nu s-au realizat.”

Toată lumea asculta în tăcere. Când cuvintele bărbatului s-au oprit, o atmosferă stranie s-a așternut peste mulțime, era ca și cum fiecare centimetru al pieței era sub controlul lui.

„Am o întrebare pentru cetățenii Țării Tăcerii!”

Vocea lui Gengo care fusese calmă până atunci, răsuna cu o furie incredibilă. Cuvintele sale strigate păreau să-i vină direct din suflet.

„Țara condusă de un Lord Feudal și țara de acum... Care dintre ele credeți că este mai bună? De cine este lumea mai bună condusă?”

„GENGO-SAMA” și-au strigat cetățenii aprobarea.

„Nu este nicio greșeală, omul acela este Gengo.” a șoptit Ro.

Shikamaru a dat din cap, continuând să privească scena. Erau aproape acolo, câțiva metri până la distanța care i-ar fi permis tehnicii sale să prindă ținta.

Întreaga misiune depindea de un singur moment...

Gengo și-a ridicat mâna dreaptă și mulțimea a tăcut iar.

„Am înțeles răspunsul vostru. Zilele în care eram conduși de Lorzii Feudali care tratau puterea, înțelepciunea și pe noi, shinobi, ca fiind neimportanți, acele zile întunecate sunt demult trecute! Cetățeni, puteți fi împăcați. Noi, luminații, vă vom proteja pentru totdeauna cu puterea și viețile noastre. Singurul lucru de care trebuie să vă pese este cum să vă trăiți viețile cât mai confortabil. Pentru că asta este singurul lucru pe care și-l doresc luminații.”

Toată lumea părea îmbătată de acele cuvinte. Erau ciudat de copleșiți de emoție. Unii chiar plângeau.

Shikamaru nu considera că Gengo a spus ceva foarte important. Indiferent de cum analiza cuvintele în capul său, nu părea un discurs foarte bun. Totuși, recunoștea că vocea lui Gengo avea o putere misterioasă. Omul avea capacitatea de a te face să-i asculți vocea indiferent de ce spunea.

„Țara Tăcerii se află la marginea continentului. Istoria noastră este una în care am fost străini, asupriți și călcați în picioare. Strămoșii noștri nu au încetat contactul cu cei din afară ca să ne încheie relațiile. Au făcut-o ca să ne protejeze. Atât timp cât nu aveam relații cu nimeni din afară, eram slăbiți. Dar acum, acea situație s-a sfârșit.”

Vocea lui Gengo a crescut în intensitate.

„Cei care conduc lumea nu ar trebui să fie Lorzii Feudali, dar noi care ducem mai departe puterea de shinobi! Aceasta este justiția adevărată. Din cauza eforturilor shinobilor cetățenii sunt protejați. Existența shinobilor care au puteri supraomenești a fost dovedită peste tot în lume. Și totuși, am fost conduși de Lorzi Feudali, care sunt egoiști, doar pentru ei, în timp ce strivesc cetățenii și shinobi sub picioarele lor! Uitați-vă la această țară. Au trecut zece ani de când am exterminat Lordul Feudal. Priviți prosperitatea pe care a obținut-o!” Pieptul lui Gengo s-a extind cu mândrie.

„Aproape am ajuns.” a șoptit Shikamaru.

Doar câțiva pași și Gengo ar fi în raza umbrei sale.

„Voi extermina toți Lorzii Feudali și voi crea o lume nouă pentru noi. De ce nu sunt shinobi recunoscuți și distinși? Avem mai multă putere decât orice Lord Feudal. Avem mai multă putere decât orice alt om! De ce suntem noi, cei care-i depășim pe toți, călcați în picioare? Nu sunt meritele noastre mai mari decât ale altora? Din cauză că Lorzii Feudali se tem de era shinobilor, suntem discriminați, izolați și ținuți sub influența lor! Cetățeni și shinobi deopotrivă, noi suntem victimele egoismului Lorzilor Feudali!”

Se apropiau de Gengo. De la această distanță, scântei păreau să sară din ochii mânioși ai bărbatului.

„Revoluția...”

Încă puțin și intra în raza de acțiune. Încă puțin.

Bărbatul din fața lor era sigur Gengo și totuși s-au apropiat atât de ușor de el neobservați, atât de ușor încât Shikamaru era neliniștit.

S-a gândit la posibilitatea ca puteau fi ademeniți într-o capcană.

Dar era imposibil ca inamicul să-i fi observat și nu puteau să rateze ocazia. „Akatsuki au avut odată intenția de a schimba lumea. Dar au fost distruși. Au fost distruși de lumea shinobi care rămâne neschimbată, nu e mai bună azi decât era ieri, shinobi sunt asupriți și discriminați în continuare. Dar Akatsuki s-au ridicat la nivelul așteptărilor... ei chiar au fost „răsăritul”. Ei erau semnul că o dimineață sclipitoare avea să apară. Ascultați-mă, voi cei ce sunteți soarele dimineții veți răsări din întunericul Tăcerii.”

Gengo și-a ridicat încet brațele, de parcă îi vorbea unui zeu din ceruri. „Primele raze de soare ale răsăritului unei noi ere vor porni din Țara Tăcerii!” Cetățenii l-au aclamat, zgomotul vocilor lor acoperind tot.

Asta era șansa lor.

Shikamaru a dat frâu liber umbrei sale. Un fir s-a târât cu ușurință prin mulțime ca un șarpe negru, cățărându-se pe scenă și oprindu-se la picioarele lui Gengo.

De îndată ce umbra l-ar prinde pe Gengo, mișcările sale s-ar opri și Acul de Chakra al lui Soku ar termina toată treaba.

Ar fi fost bine dacă totul s-ar fi desfășurat conform planului.

Doar că umbra... nu-l putea captura pe Gengo.

„Ce?!”

Trebuia să fie în rază. Era în rază. De ce nu-l putea prinde umbra-

„Șoarecele ne dă târcoale.” Privirea lui Gengo s-a îndreptat către Shikamaru.

„Ne-a simțit, Lord-” Ro a strigat.

Câteva umbre au sărit din spatele lui Gengo și au zburat către Ro, reținându-l.

Shikamaru a încercat în zadar să-l prindă pe Gengo cu umbra sa.

„Nu are rost.” a spus Gengo cu cruzime.

Umbra lui Shikamaru, odată la fel de familiară ca mâinile și picioarele sale, s-a transformat dintr-o dată într-o marionetă cu firele tăiate. Firicelul a ratat ținta cu mult, învârtindu-se și încolăcindu-se degeaba pe pământ.

Bine, atunci...

Shikamaru a sărit pe platformă, scoțând un kunai din mantaua sa. Dacă planul a fost distrus, atunci se va lupta și va duce misiunea până la capăt de unul singur.

Gengo nu s-a mișcat să se ferească de Shikamaru. Avea un zâmbet pe față.

Shikamaru a fugit către el, îndreptându-și kunaiul către gâtul acestuia cu precizie.

Cineva a venit la Shikamaru din lateralul platformei și i-a tras un șut în stomac. S-a răstogolit pe marginea construcției din lemn din cauza impactului și s-a ridicat în genunchi, kunaiul său pregătit.

S-a holbat.

„Tu – ce? ”

Un singur om stătea între Gengo și Shikamaru. Avea o complexie cenușie. Ochi vagi, plini de o emoție care nu se putea desluși. O gură dreaptă.

„Ce faci aici?”

Nu era nicio greșeală în legătură cu cine era persoana.

Shikamaru l-a strigat.

„Sai!”

Capitolul 11

Sai ținea o pensulă într-o mână, iar un pergament în cealaltă, desenând rapid. De fiecare dată când ridica pensula, un tigru din cerneală apărea și îl ataca pe Shikamaru. Încercând să evite bestiile, acesta a alunecat de pe scenă și a căzut în mulțime. Nu avea timp să se îngrijoreze doar de Sai. Mintea sa fusese cuprinsă de haos.

De ce nu a mers tehnica? Cum au fost descoperiți? Era Soku în regulă?

Shikamaru respingea atac după atac în mulțime. Cu coada ochiului putea vedea cum Luminații îl țineau jos pe Ro. Bărbatul se chinuia să iasă din strânsoarea lor, dar îi era imposibil să scape de atâția oameni odată.

Zgârietura de pe obraz cauzată de ultimul atac al bestiei de cerneală al lui Sai zvâcnea. Masca din rășină pe care Ro i-o pusese pe față pentru a-l putea deghiza începuse să se decojească.

„În curând, masca aceea o să cadă, îmi imaginez că te vei simți mai în largul tău atunci.” a spus Sai cu un zâmbet. Pensula sa nu s-a oprit nici măcar o secundă. Tigri după tigri se materializau și îl înconjurau pe Shikamaru.

„De ce faci asta?”

„De ceva timp,” a început Sai, „spui lucruri care dau impresia că mă cunoști.” Shikamaru nu i-a spus lui Sai cine era cu adevărat sub mască. Nu putea. Nu-ți dezvăluiai niciodată identitatea dacă erai în pericol să fii capturat iar numele tău să fie asociat cu satul din care vii. Niciodată. Asta era o regulă de fier a shinobilor.

În spatele Luminaților care se apropiau, Shikamaru-l putea vedea pe Gengo stând liniștit pe platformă. Avea brațele încrucișate și-l privea pe Shikamaru cum se chinuie să scape. Numai de-ar fi putut ajunge la el încă odată...

Shikamaru a sărit pe unul dintre tigrii lui Sai, l-a înjunghiat și a sărit înapoi într-o mișcare fluidă. A început să fugă în momentul în care picioarele sale au atins pământul. Cu coada ochiului, a văzut cum tigrul s-a disipat.

Erau atât de mulți Luminați în calea sa, încât abia îi putea număra.

„Oare va merge?” s-a întrebat în timp ce executa sigiliile.

Nenumărate umbre subțiri au început să se extindă ușor din umbra sa în toate direcțiile. Kagenui, tehnica de coasere, folosea „fire” foarte subțiri din umbra sa pentru a ataca și captura oponenții, ca un ac cu ață. Din moment ce Shikamaru putea crea multe astfel de fire, era o tehnică folositoare împotriva unor adversari numeroși.

Shikamaru a țintit tigrii și Luminații din jurul său. Firicelele s-au întind fără probleme. Tot ce mai avea nevoie era de o concentrare bună pentru a le face să se ridice de pe pământ.

„Hai odată!” a fost strigătul său de luptă. Firele s-au ridicat încet de pe pământ, gata să lovească –

„Încetează lupta asta fără rost.” a strigat Gengo de pe platformă. În momentul în care vocea sa s-a auzit, umbrele lui Shikamaru s-au întins pe pământ și s-au întors la umbra inițială.

„Ce-CE-AI FĂCUT?!” Shikamaru a urlat la Gengo. De ce vocea acestuia îi afecta umbrele? Ce naiba era el?

„Oh? Cred că știu acea tehnică...” Era Sai cel care a vorbit. Se așezase în fața lui Shikamaru, blocându-i calea.

„Sai, să nu îndrăznești!”

„Acțiunile tale fără rost sunt dizgrațioase.” a răspuns acesta, pensula sa mișcându-se rapid pe suprafața pergamentului. Tigrul care s-a materializat de data aceasta era al și negru și mult, mult mai mare decât restul.

„O vei simți pe pielea ta în scurt timp și vei înțelege.” Și-a îndreptat pensula către Shikamaru. Tigrul gigantic a luat asta ca pe un semnal și a început să se apropie de el.

„Idiotule...” a bombănit Shikamaru, scoțând un kunai și pregătindu-se să se lupte cu tigrul. Deodată, a simțit ceva lovindu-se de piciorul său drept. În momentul în care a realizat că ceva s-a lovit și de stângul și când și-a dat seama că Luminații se aruncau peste el, a fost prea târziu.

A căzut pe pământ pe burtă, numeroșii Luminați urcându-se pe el pentru a-l ține jos.

„Și când te gândești că cineva atât de inteligent ca tine nu și-a dat seama că tigrul era doar o momeală pentru a te distrage... Trebuie să fii destul de bulversat.” Sai privea cum Shikamaru se străduia să scape. Câmpul vizual al lui Shikamaru a perceptat o umbră apropiindu-se din spatele lui Sai. Gengo.

„Dați masca jos,” a comandat liderul Luminaților.

Un singur deget a intrat în gaura creată de ghearele tigrului și a tras masca dintr-o singură mișcare.

„Acum înțeleg, chiar ești Shikamaru-san.” a spus Sai.

„Așa deci, acesta este geniul din Konohagakure, Nara Shikamaru...” Vocea lui Gengo suna de parcă era un colecționar care a găsit un obiect pe care-l căuta de mult timp.

Shikamaru și-a ridicat capul pentru a privi într-o pereche de ochi albaștri strălucitori. Privirea lui Gengo nu l-a părăsit nici măcar pentru o secundă.

Shikamaru a zâmbit. „Doar ca să știi,” a spus el, „dacă nu scapi de mine acum, lucruri teribile se vor întâmpla mai târziu.”

„Nu mi-e frică. Vei trăi cu mine chiar aici.”

Zâmbetul încrezător al lui Gengo a fost urmat de o înțepătură puternică în gâtul lui Shikamaru, în urma căreia și-a pierdut cunoștința. Acesta era întunericul adevărat. Nu era nici măcar puțină lumină, nici măcar cât să-și vadă mâinile pe care le ținea foarte aproape de ochi. În acest întuneric s-a așezat și a început să se gândească. Nu era sigur câte zile au trecut. Judecând după numărul de mese primite și starea în care se afla stomacul său, trebuie să fi fost măcar cinci zile.

Cum au luat lucrurile o astfel de întorsătură? Indiferent de câte ori Shikamaru analiza evenimentele, nu putea găsi un răspuns. Nu era doar treaba cu Sai. Și-a întins umbra până pe platforma pe care se afla Gengo dar nu a reușit să-i prindă picioarele. Și Gengo a știut de prezența lui și a celorlalți. I-a numit „șoareci”. În ciuda eforturilor lor de a-și ascunde chakra.

Era ca și cum o barieră împiedica tehnicile din a-l afecta. Putea oare Gengo să dezactiveze tehnicile? Shikamaru nu-și putea da seama. Dar nu era nicio îndoială de faptul că ceva a interferat cu tehnicile sale și ale lui Ro. Umbra sa nu-l putea prinde pe Gengo, iar când a încercat să folosească kagenui împotriva tigrului lui Sai, umbra iar a cedat. Singurul răspuns probabil era că ori Gengo ori o influență din jurul acestuia a slăbit forța tehnicii sale. Urmărind aceeași logică, atunci tehnica lui Ro a fost și ea afectată, dându-i ocazia lui Gengo să-i observe.

Asta era teoria pe care mergea momentan. Tehnicile nu mergeau împotriva lui Gengo...

Dar de ce?

Shikamaru nu a avut timp să strângă destulă informație pentru a afla adevărul din spatele fenomenului. Nu a avut șansa să investigheze nici măcar puțin, așa că nu avea cu ce să lucreze. Să nu aibe nimic, nicio pistă, îl irita rău de tot. Își pierdea mințile... „Uh, Uf!” În întuneric, gemetele de durere ale lui Ro puteau fi auzite cu claritate de către Shikamaru. Țipetele lui Soku veneau tot din întuneric. Amândoi păreau să fie ținuți captivi undeva în apropiere și suna de parcă erau torturați sever. Nu le auzea decât scâncetele și suspinele. Pentru un motiv anume, Shikamaru nu era torturat.

„Îmi pare rău...” a murmurat Shikamaru în direcția sunetelor scoase de Ro, deși se îndoia că bărbatul îl putea auzi. Acesta era rezultatul acțiunilor lui Shikamaru. Nu ar fi ieșit totul mai bine dacă mai stăteau puțin timp să-l investigheze pe Gengo înainte de a acționa? Existau atâtea planuri pe care le-ar fi putut urma...

Shikamaru a dat cu pumnul în gol, lovind podeaua rece de piatră. A lovit din nou și din nou...

„Ești viu?” Vocea lui Gengo a răsunat din întuneric. „Sau ești mort?” Shikamaru nu mai avea chakra, dar nu era mort și știa că Gengo știe. Punând întrebări la care știa deja răspunsul erau doar de dragul sarcasmului.

„Văd că ți-ai mâncat toate mesele.”

Shikamaru a mâncat tot ce i-au dat. Desigur, odată ce a fost sigur că nu conțineau otravă. Să poți simți prezența otrăvurilor era o abilitate de bază a oricărui shinobi. Shikamaru mânca pentru că nu a renunțat. Atât timp cât era în viață, trebuia să existe un mod de a scăpa. Dacă trupul său nu se putea mișca așa cum trebuie atunci când ocazia se ivea, atunci ar muri. Niciun shinobi nu renunța la speranța de a scăpa cu viață. Să continui să supraviețuiești indiferent de situație, să-ți continui datoria până la caăît, asta era esența unui adevărat shinobi.

Suntem shinobi pentru că îndurăm.

De asta Shikamaru trebuia să aibă încredere că Ro și Soku nu au renunțat nici ei.

„Te-ai calmat, acum că ai petrecut atâtea zile în întuneric?” a întrebat Gengo. „Ai chef să mă asculți acum?”

„Din păcate pentru tine,” a răspuns Shikamaru, „întunericul este un prieten foarte apropiat.”

„Ești interesant.” A râs Gengo. „Mă voi întoarce.” Prezența bărbatului a dispărut la fel de repede cum a apărut.

„AAAAAAAAAA!”

Ro a început să țipe din nou.

Capitolul 12

Biroul Hokagelui de acasă nu putea fi comparat cu enormitatea sălii acesteia. Shikamaru stătea îngenunchiat în mijlocul unui covor roșu extravagant întins de la ușile duble până în salon. Mâinile sale erau încătușate la spate. Doi Luminați stăteau de-o parte și de alta pentru a-l descuraja din a încerca să scape. Fuseseră shinobi la un moment dat, așa că și-ar fi dat seama dacă ar fi vrut să facă vreo mișcare suspicioasă.

Ro și Soku erau în spatele lui. Și ei erau încătușați și însoțiți de gărzi. Singura diferență dintre ei erau zgârieturile și vânătăile care îi acopereau, semne ale torturii pe care au îndurat-o.

Judecând după numărul de mese și de starea în care se afla stomacul său, trecuseră deja 10 zile de când fuseseră capturați. În tot acel timp, Shikamaru nu fusese torturat nici măcar odată. Gengo l-a vizitat de nenumărate ori, făcând conversații fără sens și apoi plecând din senin. De fiecare dată începea prin a spune „Oare ar trebui să-mi țin discursul astăzi?” sau „Ce ar trebuie să fie de mâncare le prânz?”, lucruri lipsite de importanță.

„Capul jos.” Luminatul din dreapta lui Shikamaru a mormăit și l-a lovit cu capul de dușumea.

„Aceștia sunt oaspeți importanți. Nu trebuie să îi tratăm dur.” Vocea lui Gengo s-a auzit din fața lui Shikamaru. Cum cuvintele au fost rostite, Luminatul și-a retras mâna și s-a îndreptat de parcă era rușinat că a fost mustrat.

„Subordonatul meu a fost nepoliticos.” a spus Gengo. „Te rog, ridică-ți capul.” Shikamaru deja începuse să-și ridice fruntea când i-a fost dată permisiunea. O scară de marmură se întindea de unde se termina covorul roșu. În vârful ei exista o podea lungă cu o statuie extravagantă a unui dragon, cu un tron sculptat în ea.

Gengo era așezat pe el, picior peste picior. Își ținea falca sprijinită în mâna stângă. Privirea rece și indiferentă pe care i-o arunca lui Shikamaru era una demnă de un conducător al unei țări.

„Aduceți-i mai aproape.” Luminații l-au prins pe Shikamaru de brațe și l-au ridicat. S-au grăbit să-l târască până la baza scării. Ro și Soku au fost aduși în aceeași manieră grăbită.

„Ești curios despre ce am de spus acum?” a întrebat Gengo.

„Scuze, dar n-am nici cea mai vagă idee despre ce vrei să spui.” a fost răspunsul lui Shikamaru. Gengo a râs puțin.

Câțiva Luminați erau aliniați lângă tron. Toți se uitau la Shikamaru cu priviri semețe, lucru ce îi dădea acestuia impresia că erau sfătuitorii lui Gengo. Sau cel puțin ajutoare personale. Shikamaru a văzut silueta lui Sai, purta deja pelerina neagră a Luminaților. Deși se presupunea că erau camarazi, Sai nu îl privea cu vreo reținere sau neliniște. Ochii săi nu au fost niciodată foarte expresivi, dar n-au părut niciodată atât de goi cum erau acum.

„Cineva atât de inteligent și de cunoscut ca și tine...” a început Gengo, „cred că ți-ai dat seama de mult timp ce vreau de la tine.” Desigur că Shikamaru știa. A simțit-o de multă vreme, dar era o idee ridicolă. Nu avea cum să se înfăptuiască. Așa că și-a ținut gura închisă.

„Devino mâna mea dreaptă, Shikamaru. Dacă accepți, atunci vei putea să aduci o nouă eră alături de mine. Pot vedea că ești un bărbat capabil de asta.”

„Nu prea cred.” Shikamaru a refuzat instant. Ochii săi erau plini de ură și furie când îl privea pe Gengo. Dar conducătorul țării nu părea afectat. I-a întâmpinat privirea ucigașă a lui Shikamaru cu ușurință.

„Cineva care îmi accepta imediat propunerea cu bucurie, nu e cineva pe care vreau să țin alături. Te descurci foarte bine, Shikamaru.”

„Mă enervezi din ce în ce mai mult cu tonul tău superior, de parcă poți vedea prin toți și prin toate. Cum ai putea tu să mă înțelegi?” Shikamaru nu era nervos cu adevărat. Nu era genul de persoană care dădea voie emoțiilor să-l facă să-și piardă controlul. Se prefăcea că e pregătit de o luptă pentru că voia să vadă cum reacționa adversarul său. Doar atât.

„E imposibil ca o persoană să o înțeleagă pe o alta pe deplin. Nu de asta conversăm? Nu văd prin tine, doar că am trăit puțin mai mult așa că-ți pot percepe emoțiile puțin mai usor. Dacă asta s-a manifestat într-un ton arogant, îmi pare rău.”

„Este exact genul de ton care mă scoate din sărite...”

„Înțeleg...” Gengo și-a închis ochii și a râs puțintel.

Pentru un timp s-a lăsat liniștea. Gengo privea sala de parcă se gândea adânc la ceva. A creat o șansă ca „mânia” lui Shikamaru să treacă. Dacă priveai în afara contextului, ai fi zis că Gengo făcea o pauză ca să-și adune gândurile și să se pregătească pentru altă conversație.

În realitate, dacă Gengo continua discuția în același ton „furia” lui Shikamaru ar fi crescut și l-ar fi făcut pe acesta să refuze orice propunere. Gengo a creat o pauză ca să evite asta și să detensioneze atmosfera.

În final, după o liniște lungă, Gengo și-a îndreptat privirea din nou asupra lui Shikamaru.

„Am doar o singură întrebare pentru tine, dar ești dispus să-mi dai răspunsul?”

„Ce?” Shikamaru a regretat că a spus ceva, dar era prea târziu.

„De ce sunt shinobi asupriți?” Asupriți? Shinobi? Shikamaru nu înțelegea la ce voia să ajungă bărbatul. Tăcerea sa l-a încurajat pe Gengo să vorbească.

„Satele în care locuiesc shinobi sunt întotdeauna descrise ca fiind sate ascunse. De ce trebuie ca shinobi să fie ascunși? În toate țările de pe acest continent, cam cât teren pot spune shinobi că dețin cu adevărat? O porțiune foarte mică. Și de ce? Pentru că sunt alții care conduc acest continent. Lorzii feudali.”

Nu spunea nimic greșit. Satele de shinobi aveau titlul de sate ascunse. Majoritatea continentului era condus de Lorzi feudali.

Și ce?

Și ce dacă Lorzii conduceau și shinobi locuiau în sate ascunse? Asta nu însemna că erau asupriți.

Shikamaru lucra chiar în inima Uniunii Shinobi, așa că știa puțin mai multe lucruri despre lume decât alții. Lorzii feudali și cetățenii care locuiau în țările acestor coexistau într-o relație de întrajutorare cu shinobi.

„Gândește-te, Shikamaru. De ce sunt shinobi persecutați?”

„Când au fost shinobi persecutați de către conducători?”

„Nu doar Lorzii, suntem asupriți de către fiecare persoană care nu este shinobi.” Ochii lui Gengo păreau că o să scoată flăcări. „Îți mai adresez o întrebare.”

„Ai spus că ai doar una.”

„Te mai întreb alta.” l-a întrerupt Gengo. „Shinobi au o putere diferită față de restul oamenilor. Ești de acord?” Chakra și ninjutsu... Nu putea nega că aveau abilități care îi separau de oamenii normali. Shikamaru a dat din cap. Gengo părea satisfăcut și a continuat.

„Și puterea pe care shinobi o dețin depășește cu mult limitele umane.” Din nou, Shikamaru a dat din cap.

În al Patrulea Război Shinobi, fie că era vorba de Madara Uchiha care a plănui să captureze fiecare ființă într-un genjutsu pentru totdeauna, fie de Naruto Uzumaki care a strâns toate bestiile cu cozi în trupul său pentru a câștiga, ambii erau exemple de shinobi care nu mai puteau fi catalogați drept „oameni”. Era posibil ca odată cu noile descoperiri din ultima eră, shinobi să se fi desprins cu totul de „umanitate”.

„De ce ar trebui ca shinobi care depășesc cu mult limitele umane să fie forțați să trăiască în sate ascunse? De ce trebuie să îndurăm o astfel de viață? De ce trebuie să fim obligați să muncim pentru pâinea noastră ca niște câini la cheremul Lorzilor Feudali? În Marele Război de acum doi ani, cine a salvat lumea de la distrugere? Nu Lorzii Feudali. Nici cetățenii.” Vocea lui Gengo a crescut în intensitate, apăsând-ul pe Shikamaru.

„Nu noi, shinobi, am salvat această lume?” Ce era toată această putere? Îi făcea inima să bată rapid în piept. Shikamaru a simțit ceva ce nu mai simțise de multă vreme: exaltare. De ce se simțea așa? Poate pentru că Gengo a pus în cuvinte sentimentele care sălășluiau în sufletul lui Shikamaru. Avea dreptate... Cu doi ani în urmă, shinobi salvaseră lumea.

„Numeroși shinobi s-au luptat și și-au sacrificat viețile pentru a proteja această lume, dar câți dintre cetățeni știu asta? Numele lui Naruto Uzumaki, care este adorat în întreaga lume ninja pentru că este eroul care a pus capăt războiului, nu este știut nici măcar de jumătate dintre cetățeni! Uchiha Madara, Uchiha Obito, Uchiha Sasuke, Hatake Kakashi, Cei Cinci Kage, Akatsuki, niciunul nu este menționat în afara lumii shinobi!”

Era exact așa cum o spunea Gengo. Indiferent de cât de mulți shinobi își dedicau viețile pentru a proteja lumea, niciun cetățean care nu locuia în această societate secretă nu auzea nimic.

„Această eră liniștită a fost clădită pe cadavrele shinobilor și totuși, Lorzii Feudali vin și se așează pe ele fără ezitare, continuând să conducă cetățenii fără nicio grijă. Din cauza acelor nenorociți, noi shinobi ne-am dus la război. Am devenit scuturi vii pentru lorzi și cetățeni. Și ce am primit în schimb?” Nimic. Nimic nu s-a schimbat. Dar Shikamaru considera că era rezonabil.

Principalii antagoniști din război, Uchiha Madara și Otsutsuki Kaguya doreau să prindă toți locuitorii continentului într-un genjutsu pentru a le folosi chakra. În mijlocul bătăliei, toți cetățenii și lorzii feudali au căzut într-un somn adânc. Totuși... Nu era ca și cum nimeni nu știa ce s-a întâmplat în Marele Război, pur și simplu nu menționau nimic.

„De ce noi, shinobi care deținem cea mai mare putere, suntem forțați să trăim ascunși, mereu în umbră, pentru restul vieților noastre?” Gengo s-a ridicat de pe tron. „E asta cea mai bună situație?” Gengo a coborât pe o treaptă. Și apoi încă una. A cobotât încet, privind-ul pe Shikamaru în ochi.

„Shikamaru, următoarea întrebare este ce vreau cu adevărat de la tine.” Gengo a ajuns la baza scărilor și s-a oprit chiar în fața lui Shikamaru.

„Nu ar fi mai bine dacă shinobi ar guverna în locul lorzilor?” Nu, n-ar fi. Shikamaru nu putea spune acele cuvinte. Nu putea răspunde deloc la întrebare. Nu mai știa ce era corect sau greșit.

Suntem shinobi pentru că îndurăm.

Indiferent de cât de puternic erai, serveai oamenii nevăzut și din umbră. Asta definea shinobi. Și totuși... Nenumărate posibilități porneau de la chakra și ninjutsul folosit de shinobi. Dacă ninja ar fi preluat controlul de la Lorzii Feudali la fel cum a zis Gengo și își conduceau propriile țări, atunci lumea nu ar face progrese mult mai remarcabile decât până atunci? Ce era de fapt mai bine pentru oameni? Nu putea găsi un răspuns.

„Cu puterea shinobilor, am de gând să cresc această țară încetul-cu-încetul.” a spus Gengo. „Am să pun capăt acestei ere a lorzilor care doresc război. Cu puterea shinobilor, totul este posibil!”

Era asasinarea lui Gengo o idee atât de bună?

Shikamaru nu mai era sigur.

Capitolul 13

Nu putea nega ce a zis Gengo. Shikamaru era șocat de starea inimii sale. A venit până aici pentru a-l asasina pe Gengo. A crezut cu tărie că era o piedică în drumul către pace al shinobilor. Din acest motiv, Shikamaru a plecat pe această cale fără a sufla o vorbă camarazilor lui. Dar acum că Gengo stătea în fața lui, acum că asculta ce spune, Shikamaru nu mai era sigur că modul său de gândire era unul bun.

„Te-ai întrebat vreodată de ce războaiele continuă să se repete fără sfârșit în această lume?” Adevărul era că Shikamaru nu s-a gândit niciodată la asta. Din momentul în care continentul a apărut, un număr mare de țări au avut dispute din nou și din nou. În contextul acestor conflicte, au apărut shinobi care își ofereau serviciile pentru un preț. Așa au fost lucrurile din totdeauna, așa că termenul de „război” nici nu părea că se poate aplica.

Shikamaru s-a gândit mereu doar la problemele Lumii Shinobi. Spre diferență de Gengo, el nu a luat niciodată în considerare și restul lumii. Mereu s-a gândit la moduri prin care să asigure un viitor pentru shinobi și cât de folositoare va fi Uniunea Shinobi sau cum să-l facă pe Naruto următorul Hokage. Cum să pună bazele unei fundații solide pentru generația sa. Problemele sale păreau incredibil de mici comparativ cu ce spunea Gengo, al cărui scop afecta întreaga lume.

„Nu crezi că motivul pentru care luptele nu s-au oprit este faptul că Lorzii Feudali guvernează tot în locul shinobilor? Pentru că oamenii aceștia care nu au nici chakra, nici tehnici, când se întâlnesc creează războaie? Nu au oameni extraordinari în rândul lor, dar pentru că nu există o țară mult mai puternică decât restul, nimeni nu poate să îi țină în frâu. Așa că ei continuă să se certe și să facă pace, iar și iar, și războaiele continuă. Îți spun despre o metodă care va pune capăt acestei situații. Cu puterea shinobilor, eu și Luminații mei vom obține ce nu a reușit nimeni înainte: unificarea continentului.”

„Unificarea continetului...” a murmurat Shikamaru.

Gengo a dat din cap, aparent satisfăcut.

„De la începuturi, în această lume doar cel mai puternic supraviețuiește. Acest mod de viață nu este exclusiv animalelor. Nici măcar bestiile numite oameni nu au reușit să scape de el. În acest caz, nu e potrivit ca deținătorii puterii adevărate, shinobi, să domine în vârful lanțului trofic? Revoluția de care vorbesc în asta constă: să schimb lumea asta în cea mai bună versiune a sa.”

Shinobi să conducă lumea... nu sună atât de rău acum.

„Lord Shikamaru.” Vocea lui Ro a venit din spatele său. Shikamaru și-a întors capul și l-a privit peste umăr.

„Nu e exact așa cum a spus Lord Gengo?” a întrebat bărbatul. „De ce trebuie shinobi să fie folosiți mereu de Lorzii Feudali? Sunt un membru al Anbu. Am văzut partea urâtă a lor de multe ori. Ne văd pe noi shinobi drept instrumente. Cel mai bun prieten al meu a fost folosit drept unealtă de război între Tărâmul Focului și Tărâmul Vântului. În momentul în care țările au făcut un armistițiu, el a fost eliminat.” O singură lacrimă s-a prelins pe obrazul lui Ro. „Un simplu impediment.”

„Și eu cred la fel, știi?”

De această dată, șoapta a venit de la Soku. Când Shikamaru s-a întors s-o privească și pe ea, putea vedea vânătăile de pe fața ei tânără. Chiar dacă era doar un copil, Gengo le-a dat voie subordonaților săi s-o tortureze fără milă împreună cu Ro.

„Și eu cred că ce spune Gengo e în regulă, știi?”

„Hinoko...”

„Nu sunt doar Lorzii Feudali de vină, și oamenii care locuiesc în țările conduse de ei au partea lor, știi?” Lui Soku nici nu i-a păsat că Shikamaru a strigat-o pe numele ei real, continuând să vorbească cu furie. „Nu contează cât de frumos de comporți cu oamenii normali, în momentul în care află că ești shinobi, încep să te privească cu coada ochiului. Privirea lor e plină de dezgust, de suspiciune, ne consideră pe toți diferiți. De ce trebuie să ne vărsăm sângele, sudoarea și lacrimile pentru nenorociți ca ăștia? Nu-nu înțeleg de ce, să știi!”

Deși Gengo a ordonat ca ea să fie bătută, Soku îl privea cu admirație, de parcă uitase de proveniența vânătăilor.

„Vezi? Până și camarazii tăi sunt de acord cu mine. Tot ce vreau să fac este cea mai de impact acțiune pentru toți shinobi. Shikamaru, alătură-te mie. Împreună putem opri această eră plină de război.”

Gengo și-a întins mâna. Dacă Shikamaru își întindea și e mâna, atunci nu s-ar mai fi putut duce acasă niciodată. Nu era ciudat să se gândească la întorsul acasă? Dacă Gengo unea toate țările, atunci asta includea și lumea shinobi. Așa că sigur Naruto, Choji, Ino, toată lumea chiar, va face parte din aceeași lume. I-ar putea vedea din nou. Ba mai mult, putea să extindă invitația el însuși ca ei să vină să îl ajute să construiască noua lume împreună/

„Shikamaru, devino mâna mea dreaptă.” Cuvintele lui Gengo îl apăsau greu.

„Eu...” Shikamaru voia să dea mâna cu el, dar exista o parte a sa care încerca să refuze cu disperare.

„Haide,” l-a încurajat Gengo.

„D-de ce...” Ceva îi bloca gâtul lui Shikamaru. Încerca să vorbească în ciuda nodului și într-un final a spus:

„De ce trebuie să devin subordonatul cuiva ca tine?”

„Ce? Și când te gândești că mi-ai ascultat cuvintele până acum și tot refuzi să înțelegi. Și tu ești foarte încăpățânat.”

Ceva era în neregulă. Undeva adânc în inima sa, Shikamaru tot nu-l credea pe Gengo. Acea parte din el îi spunea că nu era o idee bună să se supună acelui bărbat. Nu existau argumente bine structurate sau cuvinte pompoase, doar un sentiment neplăcut. Restul ființei sale credea cu tărie că Gengo avea dreptate.

„Foarte bine, atunci facem altfel...” Gengo a făcut semn gărzilor ce îl flancau pe Shikamaru și s-a întors către scări.

Luminații care îl păzeau pe Shikamaru până atunci i-au desfăcut cătușele care îi țineau mâinile prinse la spate. Lipsa lor bruscă l-a făcut pe Shikamaru să își relaxeze postura încordată, acțiune care aproape l-a făcut să cadă lat, abia reușind să se sprijine cu brațul drept. Gengo stătea nemișcat la baza scărilor, doar la câțiva metri de Shikamaru. Mâinile sale erau întinse, lăsându-și pieptul descoperit.

„Dacă nu ai încredere în mine, atunci omoară-mă.”

„Să te omor?” Vocea lui Shikamaru îi tremura.

„Nu ai niciun motiv pentru care să nu mă poți strânge de gât cu umbra aia a ta. Haide. Să te vedem cum mă omori.”

De ce era atât de încrezător când îi spunea lui Shikamaru să-l omoare? Sentimentul neplăcut din stomacul lui Shikamaru devenea mai pronunțat. Ceva lipsea, nu putea gândi limpede, trecea ceva cu vederea. Și-a pus palma pe podea.

Lumina strălucea printr-o fereastră mare pe lateralul sălii. Umbra creată de lumină și corpul lui Shikamaru a început să tremure puțin. Tremurul a crescut în intensitate, umbra sa mișcându-se violent în timp ce încerca să își schimbe forma.

„Hai, mergi...” Shikamaru i-a ordonat umbrei cu o voce înceată. Umbra s-a transformat într-un fir lung care s-a întins către Gengo.

„Acum, vezi să nu te oprești, Shikamaru!” a strigat Gengo, ochii săi strălucind. Suna de parcă îi plăcea. Vocea sa plină de încredere îl apăsa pe Shikamaru din toate direcțiile. Umbra sa s-a oprit. S-a oprit. Chiar în fața degetelor lui Gengo și acolo a rămas, în ciuda eforturilor lui Shikamaru.

„Ce s-a întâmplat?” a întrebat bărbatul. „De ce nu îți folosești umbra?” De ce nu i se mișca umbra? Ceva era ciudat, ceva era aiurea, ceva era în neregulă.

Gândește, gândește, gândește... gândește, Shikamaru! Ce nu observi?

Simțea de parcă avea să îi explodeze capul.

Ro și Soku. Sentimentul era datorat lor. Amândoi erau membri dedicați ai Anbu care erau antrenați să rămână loiali chiar și în condiții stresante. Atunci de ce îi acceptau vorbele lui Gengo cu ușurință? După toată tortura îndurată, de ce nu erau ostili? Era imposibil ca sentimentele lor să devină unele de adorație față de Gengo. Trebuia să fie un truc la mijloc. Un truc...

Genjutsu...

Era o ramură a ninjutsului care îți manipula gândurile și te prindea în iluzii. Ro și Soku păreau a fi prinși într-un genjutsu. Folosind aceeași logică, însemna că și Shikamaru a căzut în plasă? Probabil.

Dar genjutsu pornea de la dojutsu, o tehnică oculară. Un prim exemplu era clanul Uchiha din Konoha și sharinganul lor. Acel incident din piață. Ceva i-a slăbit tehnica lui Ro și Gengo i-a zărit. Nu e posibil ca acesta să fi folosit un dojutsu, pentru că până când Gengo nu a rostit cuvântul „șoareci” niciunul dintre ei nu l-a privit în ochi. Privirea era modul prin care funcționa un dojutsu. Așa că cum au fost ei prinși în genjutsu?

Nu putea gândi. Gândurile sale deveneau din ce în ce mai lente. Când ești prins într-un genjutsu, ai nevoie de cineva ca să te scoată. Dar ambii săi camarazi erau prinși în capcana lui Gengo. Shikamaru se simțea de parcă mergea printr-o mlaștină, adâncindu-se din ce în ce mai mult în mocirlă. Până la urmă știa că și capul avea să i se scufunde. În curând și el avea să fie controlat de Gengo.

„Nu pot să suport asta...” Cuvintele lui Shikamaru i-au ieșit neajutorate din gură. Gengo îl privea victorios. Chiar și acum, umbra lui Shikamaru era la milimetri de el.

„Nu ai vrea să renunți acum?” Vocea sa era blândă și calmă. Shikamaru și-a simțit corpul topindu-se datorită căldurii sale. Ce mai rămăsese din conștiința sa se disipa. Adevărata natură a genjutsului lui Gengo... Un răspuns vag se materializase în mintea lui Shikamaru, dar înainte de a se manifesta clar, a renunțat la el de bună voie.

Nu-i mai păsa.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki